Întru nemurirea mamei mele …

8 MARTIE

FĂRĂ TINE, MAMĂ …

 

Aş vrea să-Ţi pun ‘nainte
O candelă cu Sufletu-mi aprins,
Să ningă-n taină toate cele Sfinte
Peste Lumina Ta, Părinte nins …

Lumina …

Eu ştiu când vine ziua la Fereastra mea,
Chiar dacă ea, Lumina nu vrea să-mi mai dea.
Arbustul din Fereastră adună Păsări multe,
Iar eu sunt Omul ce vrea să le asculte.

Ele imi aduc Lumina pe aripi de la stele,
Dar Steaua mea e rătăcită printre ele,
Sau poate Steaua mea e din cele căzătoare,
Şi a căzut demult pe-un drum spre Mare.

Lumina eu ştiam că-nseamnă Viaţă şi multă Primăvară,
Căldura din Lumina ne coace bobu-n Vară,
Chiar dacă Toamna şi Iarna sunt mai întunecate,
Ne bucură şi Frunza şi Fulgul de nea în palmă adunate.

Să nu închideţi Păsări în Colivii de preţ,
Le veţi schimba Cântarea şi Zborul în îngheţ,
Lăsaţi-le să vină la mine la Fereastră,
Să-ndepărteze Norii şi Ceaţa ce mă apasă.

Maria Măroiu

Copacul …

Eu sunt un Copac dezgolit de Frunze,
Cu Muguri uscaţi şi Ramuri confuze;
Cineva mi-a turnat ceva Toxic la Rădăcină;
Şi mi-a rupt Cercul vieţii aflat în Tulpină.

Fraţii mei Merii n-au să rodească;
Iarba cea verde mai bine să mă-nrotească;
Brazii semeţi cresc pe culmi prea înalte,
Şi cum să-i ajung dacă afară e Noapte.

N-am să fiu niciodată Stâlp de sprijin la Casă,
Sau aşezat undeva într-un colţ de Masă,
Pe ea să pui un Blid de Pământ,
Să vii să mănânci când eşti flămând.

Sau poate-ai să faci din mine o Vioară,
Să-mi cânţi Vivaldi într-o seară de Vară,
S-atingi cu arcuşul Coroana de Soare,
Vântul şi Ploaia să nu mă-mpresoare.

Maria Măroiu

Cum, Doamne ?

Cum Doamne ai adus aici o bucată de Soare ?
Cu câte Ulcioare ai adus atâta apă în Oceane şi Mări ?
Cum au crescut crestele Munţilor până în crestele Bolţii ?
Şi cum a crescut tocmai acolo Floarea de colţ ?

Cu ce fel de saci atâta Sămânţă ai adus ?
Şi cum în Pământ să rodească ai pus ?
Cum ai facut ca din iarba cea verde Floare Albastră să crească ?
Şi cum Floarea Albă de Măr, un Fruct să rodească ?

Cum ai putut pune în toate un El şi o Ea ?
Fără de care un Întreg nu ar exista ?
Frunza cea verde-i legată de ram,
Ramul este legat de Tulpină, tulpina de Rădăcină,
Iar rădăcina adânc înfiptă-n Pământ,
Căci altfel toate ar fi luate de Vânt ?

Cum ai făcut ca din Floarea Albă de Pom,
Să crească Mărul rotund ce hrăneşte un Om ?
Şi ce minunat e să priveşti, toate aceste Minuni şi Mister ?
Ştiu că vin de la Tine din Cer …

Maria Măroiu

Părinţilor mei …

Motto: ” Mama ne-a dat viaţă, mama ne-a vegheat creşterea şi sănătatea, învăţătura şi educaţia, drumul spre realizarea de sine. Suntem aidoma chipului mamei. Dupa plecarea ei, rămânem singuri, debusolaţi; şi abia atunci, îi preţuim existenţa şi dăruirea. Fără prezenţa ei, viaţa noastră este suspendată într-un hău al durerii şi al nesiguranţei. Mama …este totul ! …este universul copilăriei, iluziilor tinereţii, reazemul încercărilor vieţii. Pentru mama, suntem mereu copii. Fără ea, suntem ai nimănui,  straini …”

Madi

Azi este ziua mamei …

Ar fi împlinit un număr de ani. Încerc să-i suplinesc lipsa, cu amintirile bucuriilor copilăriei, petrecute în casa părintească. Revăd intrarea parcă de basm, în curtea acestora, aud în minte strigătele îngrijorate …să fiu atentă, să nu cad, să nu mă lovesc, să nu-i necăjesc pe bunici, cu năzdrăvăniile mele copilăreşti. Am fost o fetiţă foarte vioaie şi năzbâtioasă. Printre lacrimile amintirilor, mama mă ajută iar …găsesc o poezie, scrisă nu cu mult timp înainte de ziua ei. Mai corect, dictată nepoţelului ei Andrei. Reproduce atât de viu, de sensibil, atmosfera ambianţei casei bunicilor, casei copilăriei sale, încât, nu mă pot stăpâni să nu o public, printre… lacrimi.

 Poezia se întitulează  ” Părinţilor mei ” şi o reproduc, după înregistrarea scrisă a Andreiaşului meu, de 18 proaspeţi anişori, la dictarea acesteia…

Păşesc cu sfială, pe pragul de piatră din poartă;
Atent şlefuit cu dalta de tata;
Întru grădina copilăriei;
Unde-amintiri şi arome dulci mă-mbie.

În dreapta, reginele nopţii, petunii, crăiţe;
Deasupra o boltă din codiţe de viţe;
În stânga o tufă de roşi tradafiri;
De unde mai ieri, îşi făceau buchete cei cinci miri.

Merg pe alee şi ajung la scările casei;
Prin uşa deschisă se vede măsuţa pătrată;
Pe ea e o vază cu flori şi o pâine coaptă pe vatră.

La capăt de-alee, ajung la fântână,
În jurul ei zorele frumoase, legate de o mână,
Cupele lor sunt pline cu lacrimi albastre,
Ce-au înflorit în amintirile noastre.

Mă întorc pe alee şi mă întreb,
Unde or fi mama şi tata ?!
Căci lângă zidul de piatră,
Deschisă e poarta.

Pe ea ieşind revăd fluturi în roi,
Iar ei, aşezaţi în care de flori,
I-au dus spre apus …
În urma lor, nori albi, o ceaţă au pus …

Iar eu mă apropii de poarta cu pragul de piatră,
Şlefuit cu dalta de tata …

Maria Măroiu – 26 August 2010

Mâinile mamei …

Stau câteodată, minute în şir, şi o privesc pe mama. Slabă, cu ochii foarte blânzi şi cu părul peste care, în ultimele toamne, au picurat parcă boabe de brumă. Munceşte toată ziua, până seara, târziu.

Aseară, pe când cosea un goblen, mi-am oprit privirea asupra gingaşelor ei mâini. 

Ce frumoase erau mâinile mamei !

Am stat de vorbă cu ele, dar în gând, ca să nu priceapă mama: ” Voi m-aţi legănat zile şi nopţi de-a rândul. M-aţi mângâiat pe frunte când făceam o faptă frumoasă, care o mulţumea pe mama. Mi-aţi purtat mâna când începusem a scrie primele litere. Şi tot voi neobosite, îmi cuprindeaţi obrajii când aveam vreo supărare. Vă simţeam mângâierea dulce chiar şi atunci când eram departe de mama … eraţi parcă lângă mine şi în seara aceea când m-am rătăcit prin pădure. ”

Apoi iar le-am privit, şi mama cosea mereu fără să simtă focul ochilor mei. Ea nu ştia că-i slăvesc, în gând, mâinile. Deodată, mi s-a părut că stânga a întrebat-o pe dreapta:

– Eşti trudită ?
– Mai pot, mai pot ! … îi răspunse surorii ei.  Se înţelegeau parcă în şoaptă, prin telefonul firului de aţă …

M-am ridicat, apoi m-am aplecat să sărut mâinile cele mai frumoase din lume. Dar mama, observând că mă aplec, mi-a zis:

– Ţi-e somn, draga mamii ?

Şi nu i le-am sărutat atunci, ca să nu priceapă că i le-am privit atâta vreme. Dar astă-noapte am avut visul cel mai frumos …

Când m-am trezit, am sărutat cele mai scumpe mâini din lume …