Monthly Archives: Decembrie 2012

Eşti …

Eşti ferice …

Ai toate ingredientele, eşti singură, eşti dorintă, eşti frică, eşti vrut, eşti respingere, eşti frică şi uitare, eşti dragoste de mamă, eşti dată Dumnezeului… ai tot să fii ferice tu.


Iarna trecută…

Ţi-e bine când vezi pe fereastră o iarnă trecută ?

Cu toate că m-am uscat în mine, mai am norocul trăirilor de demult; văd pe o fereastră cum iarna chinuie un copac; mi-a fost atât de milă de el atunci… încât am vrut să-i pun sârme ca să-l ţină locului. Eram atât de tanăr, încât nu ştiam că un copac poate să se încovoaie până la ridicol şi totuşi să supravieţuiască, dar nu-l uit, era iarna trecută…

CAFANU…


Crăciun luminat !

Domnul cu noi şi cu cei ce-i iubim !

Linişte de suflet şi bine pentru toată lumea !

Crăciun luminat !


SCRISOARE CĂTRE MOŞ CRĂCIUN

Îţi scriu misivă, moşule Crăciun,
Un moş, şi eu, plătindu-i vieţii, rata,
Cum faci minuni, şi eşti atât de bun,
Adu-mi-l iar, de sărbători, pe TATA …

Pleca pe vremea asta după brad,
Departe, hăt, în Orlea lui natală,
Pe Dunăre, şi Jiu, căta un vad,
Să îmi coboare îngerii, în poală.

Venea cu sate-ntregi de fericiţi
La care dăruise-un loc de muncă,
Şi îl cinsteau şi ei, prea multumiţi,
Cu vin, cu ouă, ţuică, şi cu şuncă.

Umpleau cu voci de îngeri sate-ntregi,
Şi voioşia lor, întreg oraşul –
La suflete, mai mari ca nişte regi,
Strigau, râzând din ochi : “Trăiasca naşul !”

Ce tihnă şi ce drag, de sărbători,
Ce lume îngerească, de la ţară,
În plină iarnă, aducea ca flori
Prea bucuroase inimi de povară.

Şi tata, sau bunicul, erau moşi,
Şi-abia acum ştiu – darul cel mai mare,
Ce mi-l dădeau, primit din moşi-strămoşi,
Erau chiar ei, supremele odoare.

Îţi scriu misivă, moşule Crăciun,
Vin negre vremuri, nu-s de ele, gata,
Cum faci minuni, şi eşti atât de bun,
Adu-mi-l iar, de sărbători, pe TATA !

LIVIU FLORIAN JIANU – 8 decembrie 2011


Sonnet 18

I love Shakespeare, and i love Gilmour …

Shall I compare thee to a summer’s day ?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer’s lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimm’d;
And every fair from fair sometime declines,
By chance or nature’s changing course untrimm’d;
But thy eternal summer shall not fade
Nor lose possession of that fair thou owest;
Nor shall Death brag thou wander’st in his shade,
When in eternal lines to time thou growest:
So long as men can breathe or eyes can see,
So long lives this and this gives life to thee.


Music …

If music be the food of love, play on;
Give me excess of it, that, surfeiting,
The appetite may sicken, and so die.
That strain again ! it had a dying fall:

O, it came o’er my ear like the sweet sound,
That breathes upon a bank of violets,
Stealing and giving odour! Enough; no more:
‘Tis not so sweet now as it was before.
O spirit of love! how quick and fresh art thou,
That, notwithstanding thy capacity
Receiveth as the sea, nought enters there,
Of what validity and pitch soe’er,
But falls into abatement and low price,
Even in a minute: so full of shapes is fancy
That it alone is high fantastical.

From Shakespeare’s Twelfth Night


Light and Shade

Light and Shade… Oldfield …

Să ne trecem toţi sfinţii prin muzică…

Unul este însă ce nu-i de înţeles prin nimicul din noi…

Doar putem atinge o simţire de înţelegere…

CAFANU