Father and Daughter

Father and Daughter … istorie pe care o ştim şi pe care o adesea o uităm, ca să ajungem să o ştim din nou atunci când ne vine rândul să ne ducem în speranţa de găsit pe cei ce ne-au fost dragi …

Father and Daughter – Michael Dudok de Wit 

Glasul care tace

Motto: ” Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace ” (Sfântul Fotie cel Mare)

 

 

Când o întreagă lume, îţi vrea doar rău, şi sfadă
Şi te învinuieşte, cumplit, fără dovadă
Ocările când plouă, să ai în suflet pace
Căci Dumnezeu aude şi glasul care tace

Când nu e zi în care mai multul să nu-ţi ceară,
Şi tu de-abia răsufli sub idolii -povară,
Comenzile când latră, să ai în suflet pace
Căci Dumnezeu aude şi glasul care tace

Când mersul lumii – negrul, din alb curat, îl face
Strivind copilăria, iubirea – din găoace
Nebunii de-nchid lumea – să ai în suflet pace
Căci Dumnezeu aude şi glasul care tace

Când toate câte-s scrise, se vor vădi în toate,
Şi golul va conduce întreaga plinătate,
Păcatul când e preot – să ai în suflet pace
Căci Dumnezeu aude şi glasul care tace

Şi răului ce creşte, dă-i fragi de bunătate,
Atât cât nu te-ncape, atât cât se mai poate
Când dragostea îi dărui – să ai în suflet pace
Căci Dumnezeu aude şi glasul care tace …

Jianu Liviu – Florian

Flytography

Questo slideshow richiede JavaScript.

” Soare în umbră de trestii… lumină umbrită în asfinţit de doar o floare de apă… ”

Povestea pomenirii lui Dumnezeu

  

Motto: „Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea” – Ion Neculce

 

 

Trăia în zilele noastre, în ţara Caliciei, cea doldora de pustnici şi mucenici, vieţuind în bună înţelegere, meditaţie, frăţie, şi reculegere, un dreptcredincios derviş pocăit, pre numele lui Drojdie. La vârsta înţelepciunii şi a părului alb, care îi învăluia trupul mărunt şi firav, după o viaţă întreagă petrecută în post şi rugăciune, pe scenele lumii, avea acest Drojdie o ultimă dorinţă pe suflet: să facă o pomenire lui Dumnezeu.
Şi era o pomenire, pe vremea noastră, o încercare greu de dus la capăt. Căci trebuiau aduse la Biserică, şi oferite în dar, nu mai puţin decât o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, şi o lumânare. Toate la un loc, un condei de cel puţin a suta parte dintr-o uncie de aur. Câţi nu incercaseră să facă mult mai puţin! Să dea toată viaţa lor măcar o frimitură din pâinea staffului calic spre pomenirea Celui Atotputernic! Zadarnică le fusese toată nevoinţa, şi priceperea! Zadarnică arta oratoriei şi elocinţei! Nici un quarc de pâine nu ieşise din mâna, ori buzunarul vreunui calic bogat! Darmite o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, şi o lumânare! O minunea din acestea nu s-a mai pomenit! Toţi, dreptcredincioşi din tată-n fiu! Toţi, în consilii de administraţie, slujbaşi ori directori bancari, manageri, comercianţi şi negustori, politicieni, notari, avocaţi, magistraţi, angrosişti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe lună, salar !

O, încercarea încercarilor! Ce oameni să aibă în Calicia asemenea averi, încât să dea din ele, un firfiric, măcar!? Cine să îşi ofere asemenea divine plăceri, serafimice desfătări, heruvimice încântări, încât să plătească a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine să îndatoreze Bunătatea Dumnezeiască, cu recunoştinţa omenească? Căci toţi bogaţii Caliciei erau neşte calici, sadea! Care nu puneau, plângeau ei, nimic în gură, cu anii! Nici din curţile lor fără garduri nu ieşeau, pentru a nu risipi, din iconomia puterilor trupurilor lor, caloriile vitale – necum să călătorească în fiecare weekend în alte ţări, pe alte continente, ori oceane! Trăsurile şi le puneau pe foc, anotimp după anotimp, ba o roată, ba un ham, ca să îşi încălzească, cât de cât, bordeiele! Iar animalele de tracţiune, neavând cu ce să le hrănească, le vindeau cu adâncă mulţămită, pe câte o binecuvântare! De maşini, limuzine străine, vile, şi conace, cine să fi auzit? Căci toate maşinile lor, împreună, spuneau ei, se mărgineau la un primus defect, pe care îşi încălzeau picerele, în zilele însorite de iarnă, sau pe a cărui tăblie îşi răcoreau buricele deştelor, sub arşiţa verii! Iar toate vilele lor, laolaltă, erau biete bucăţi de cartoane, sau reviste cu strigături de marfă, la umbra cărora se fereau de zăduf, ori cu care îşi oblojeau de ger, ţurloaiele! De bani în lei, care din ei să-i vază? Căci toate averile lor, puse pe un singur card, nu ar fi plătit măcar privirea unui ajutor de foncţionar bancar, nici nu ar fi achitat energia pentru o singură citire pe bancomaţ a codului lor PIN, de calici şi bogati, şi emancipaţi! Iar despre bibliotecile lor, ce să mai vorbim? Aveau tot atâtea cărţi, câte cârciumi, supermarketuri, staţiuni, şi restaurante nu s-au deschis, încă, în cultura universală!

“Unde să merg?” se întreba sărmanul Drojdie. “La ce uşă să mai bat, Doamne?” “Căci în toate cocioabele cu termopane, ori cu două-trei nivele de clasă primară, ori în vilele, hotelurile şi restaurantele pline de nevoitori postitori, şi nunţi drepcredincioase, ori în supermarketurile nevoiaşe, ori în băncile care fac comerţ liber cu corcoduşe şi lapte de pasăre – am fost, şi peste tot, am dat numai de mâini întinse, gemete, sărăcie, vaiet, suferinţă şi boală! Dar a suta parte dintr-o uncie de aur, în toată Calicia, de dat, nu am aflat!”

La aceste cuvinte, în faţa lui Drojdie a apărut un înger balaoacheş, cu o geacă de piele neagră, şi cercel în ureche. “Pst! Pst! Băiatu’!” .“Eu?” întrebă Drojdie.”Tu, bă ţăranule! Eşti cool! Te-am auzit frecând manganu’! Cât îmi dai să-ţi vând un pont?” “Ce să îţi dau, îngere? Că nimic nu am! Poate, opincile astea din picere!” “Gagiule, eşti marfă! Scoate-le repede, şi deschide timpanu’! Degeaba ceri parale la bogaţii Caliciei! Ăştia e calici! N-are niciodata destul pentru ei! Ascultă-l pe mandea, du-te la nababii Caliciei!” “Şi unde să îi găsesc, îngere?” “Fă paşi la spitale, loosere! Aci, în Iovacra, du-te la Spitalul Filantropiei! Ori la Urgenţă! Să vezi acolo trai, neneacă! Parfum! Lovele cât cuprinde! Parnoase! Parai! Plimbă ursu’ repede! Valea!” “Îţi mulţumesc, îngere! Domnul să te binecuvânteze!”
Şi dervişul Drojdie se încumetă desculţ spre spitalul Filantropiei. La poarta spitalului, pe o pancartă mare, de sticlă, scria cu litere de o şchioapă: “La Paradisul Nababilor”. Iar sub panou, cu litere meşteşugite, un meşter neîntrecut cioplise în foiţă de aur, următoarea inscripţie:

“Ceai cu pâine la micul dejun, ciorbă de zarzavaturi şi ghiveci de legume la prânz şi pilaf de orez fără carne la cină, acesta este meniul servit în fiecare zi bolnavilor internaţi în Spitalul Municipal „Filantropia“. Pentru variaţie, în altă zi bolnavii primesc mâncare de fasole verde sau mâncare de mazăre. O dată pe săptămână primesc bonus două bucăţele de carne, una în ciorbă, iar cealaltă în mâncare. Şi acesta este doar meniul comun. Bolnavii din clinicile de pediatrie, oncologie, diabet, hematologie beneficiază de regimuri alimentare separate, în funcţie de specificul fiecărui bolnav. Bolnavii de diabet, de exemplu, pe lângă supa chioara şi cartofii natur pe post de felul doi, mai primesc şi o porţie de lapte cu fidea. Copiii mănâncă şi un biscuit sau o napolitană.

Un adevărat ospăţ, s-ar putea spune, având în vedere situaţia decentă, numai, de la alt spital cu pretenţii, de data aceasta unitate sanitară regională, Spitalul de Urgenţă Iovacra, unde bolnavii nu au mai văzut de la Crăciun o bucată de carne.
Totuşi, conducerea Spitalului „Filantropia“ recunoaşte că mâncarea servită bolnavilor este mult prea săracă faţă de ceea ce prevăd normativele, sau faţă de necesar. „Alocaţia medie de hrană pentru un bolnav este de şapte lei pe zi, iar noi nu putem aloca decât trei lei. Cheltuim aproximativ 30.000 de lei pe lună, iar necesarul este de cel puţin 100.000 de lei””.

“Sfinte Siluane, adulmecătorule de Duh Sfânt! Sfinte Macarie, ajutătorule al celor săraci! Sfinte Habacuce, apărătorul celor drepcredincioşi! Pe toţii mucenicii şi sfinţii!” strigă cu glas mare dervişul Drojdie. “Supă chioară? Fasole verde? Mazăre? Cartofi? Fidea? Cine mai mănâncă azi, şi încă, în fiecare zi, asemenea ospeţe bahice, bunătăţi, şi jertfe? Biscuiţi? Napolitane? O, sfântă Filofteia, făcătoare de minuni! O, sfinte Mina, tămăduitor al celor bolnavi! O, preacinstite sfinte multmilostive Ioan al Alexandriei! Mare eşti, Doamne! Bun eşti, Doamne! Că mi-ai deschis poarta acestui aşezământ filantropic de comori nemuritoare, şi inimile acestor oameni îndelung sârguitori în milostenie! Meniu de 30.000 de lei pe zi? Adică… 3 pâini? O pâine dimineaţa, o pâine la prânz, şi o pâine seara? Doamne, aureşte gura mea, să cânte în versuri slava Filantropiei Tale, pentru aceste daruri!”
Dupa ce lăsă la poartă o pâine, taxa de vizitare a paradisului nababilor, Drojdie o luă cu râvnă prin saloane, să propovăduiască pomenirea lui Dumnezeu, şi să ceară un dram de milostenie. După o îndelungată şi aprigă tocmeală cu nababii spitalului, de-a lungul mai multor ani, Drojdie adună: ba câte o înghiţitură de supă chioară, ba câte o frimitură de pâine mucegăită, ba câte un bob de orez căzut pe jos. Ba un chiştoc de ţigară Carpaţi, ba câteva fire curate dintr-o cârpă murdară.
Din aceste avuţii, după o muncă de chivernisire de o jumătate de veac, dervişul încropi de o pomenire lui Dumnezeu, din care mâncară, şi se săturară, pentru un mileniu, toţi bogaţii Caliciei. Chiar şi ultimii 300.

La pomană, Drojdie avea o lumină aurie pe faţă. S-a închinat la toate icoanele, şi a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflăie şi molfăie pâinea, vinul şi uleiul, ba chiar şi lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat să închidă, a zărit, în genunchi, în faţa icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aură galbenă deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat să îl ridice. Era ţeapăn. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor văzute, trăite, şi simţite, la pomana lui Dumnezeu. Că văzuse bogat sătul.
De acum, în Calicia vor trece milenii până se se mai nască un sfânt asemeni lui, care să îi mai facă lui Dumnezeu o pomenire, din mila bolnavilor.
Ce se vor face, însă, calicii bogaţi ai Caliciei, toţi, dreptcredincioşi din tată-n fiu, estimp?

Îndură-te, Doamne, şi lungeşte-le anii vieţii, cu mileniile, să guste şi ei ceva bun pe lumea asta! Baremi Veşnicia…Şi dacă nu vor mai prinde încă o pomană…primeşte-i, Doamne, în Rai !… ori în Împărăţia Cerurilor, măcar!…că sunt şi ei, oameni!

Jianu Liviu-Florian 4-6 martie 2008

Ceaiul rusesc

 Ivan Vasilievici Dolgoruki era înalt comisar cu probleme de sănătate în gubernia Pelendavskaia. Ţarul era zgârcit din fire când era vorba de toate cele ale statului. Nu acelaşi lucru se putea spune când era vorba de curtenii săi, pe care îi răsfăţa cu milioane de ruble şi excursii pitoreşti peste mări şi ţări. Aşadar, Nicolai Vasilievici nu prea avea bani pentru administrarea spitalelor. În plus, făcea eforturi supraomeneşti să îşi păstreze postul modest, zâmbind frumos trimişilor împărăteşti, dar şi medicilor săi care, plătiţi mizerabil, cerşeau la pacienţi câteva copeici pentru a avea de un ceai, o lămâie , şi a achita în rate,  la un deceniu, câte un samovar, pentru întreaga comunitate.

Această formă de supravieţuire, în lagărul ţarist , era denumită, pur şi simplu, în Pelendavskaia , solidaritate de breaslă. Toţi medicii din lumea civilizată aveau la îndemână , din leafă , un ceai pe zi , o lămâie la o săptămână , şi un samovar pentru folosinţa personală. Cu nimic sub calitatea profesională a primilor , doctorii din Pelendavskaia trăiau în cea mai neagră mizerie. Dacă aveau spitale, era o eroare care s-a îndreptat în timp. Acum, nu mai aveau nici măcar ceaiul zilnic în cană. Nici felia cu unt de 200 de grame la sfârşitul unei zile în care consultau, sau operau, peste o sută de persoane. Nici ajutoarele lor, felcerii, brancardierii, infirmierele, portarii, sau femeile de serviciu, nu aveau un firicel de ceai, măcar, pe zi. Nici vedeau măcar o frimitură de pâine neagră, la zi de sărbătoare.

În această atmosfera , era greu pentru Ivan Vasilievici Dolgoruki , ca reprezentant al unui stat care îşi condamna slujitorii la martiriu , să zică măcar , oricărui subordonat , măcar pâs , darmite să ridice ochii din pământ , când umbrele lor îi măturau ferestrele biroului de înalt comisar sanitar, sărac şi întunecat ca un mormânt.

De câteva zile, în biroul lui, Ivan Vasilievici Dolgoruki făcea, fără să ştie nimeni, greva foamei. Dar iată că un înger se arătă ubicuu în toate spitalele, şi le vorbi medicilor aşa:

“Vin în numele Domnului vostru pentru care înduraţi martiriu pe lum , fără ceai măcar, al Lui, care l-a văzut pe Ivan Vasilievici Dolgoruki chinuindu-se. Iată ce vă spune: fiecare, după putere, să renunţe la câte un ceai pe lună, ceaiul să îl vândă la cămătari, şi din banii obţinuţi să schimbe ţevile sanitare în toate spitalele guberniei. Aceasta, în primul an. În al doilea an, să renunţaţi iar la câte un ceai pe lună, şi din banii obtinuţi să zugrăviţi încăperile. În al treilea an, să înnoiţi din instrumentar şi să faceţi cu toate cele pe care le aveţi în proprietate temporară, un inventar. În al patrulea, din ceaiurile economisite să faceţi un stoc de medicamente gratuite. Dacă veţi face toate aceste, Ivan Vasilievici va bea şi el ceai , după patru ani. Altfel, se va lipsi de el până la final.”

În Rusia , să renunte un om la ceai este ca şi cum s-ar lipsi de Dumnezeire. Medicii au început prin a afişa la gazeta de perete a spitalului ceaiurile cerute pacienţilor. Secţia cu cele mai multe ceaiuri vândute era premiată cu o rugăciune la capela spitalului, minune care înlăcrima toată mass-media locală. Estimp, Ivan Vasilievici continua greva ceaiului, în biroul lui, nu mergea nici măcar până acasă, de ruşinea sărăciei în care intrase medicina în Pelendavskaia. Tot medicii şi-au pus întrebarea: de ce până acum ne feream şi nu cerem deschis, fiecare după cât îl lasă inima, câte ceaiuri vrem de la pacienţi ? Ei nu ar fi înţeles unde se duc ceaiurile ?  Şi la aceeaşi gazetă de perete, fiecare medic scria cu creta ceaiurile primite zilnic de la pacienţi, precum şi numărul de ceaiuri donate pentru sănătatea guberniei.

După cinci ani , lucrurile mergeau bine de la sine. Inspectorul sanitar a catadicsit să iasă din birou , cu capul plecat , să bea primul ceai după un cincinal în ceainăria deschisă la parterul primului spital care i-a ieşit în cale. Spitalul se numea “Al Coatelor Goale”. De fericirea celor văzute , a colindat pe la fiecare spital şi s-a îmbătat cu ceai. Aşa s-a întâmplat în gubernia Pelendavskaia. La noi , în Napocskaia, nu s-a întâmplat aşa. Nu am avut un inspector sanitar iubit de Dumnezeu. Cum să avem ! La noi , Ivan Nicalai Chamenitski , numit înalt comisar sanitar , a ieşit pe postul “Novaia Zemlia” şi a spus: ajutaţi-mă , fraţilor, că eu de 12 ani nu am schimbat nici măcar clanţa unui WC–u în secţia mea. Nu am renunţat la nici-un ceai cu care am îndatorat pacienţii mei. Veniţi , şi ajutaţi-mă , că uite ce igrasie am pe pereţi ! că uite cum nu pot eu să spun nimic inferiorilor mei. Că dacă beau eu ceai integral , beau şi ei. În plus, le-a spus că a nu renunţa la nici un firicel de ceai este etern uman.

Halal ! Cade cerul pe noi !  Uitaţi-vă la Pelendavskaia , moie brati ! Fraţilor ! Medicilor ! Hipocraţilor ! Renunţaţi şi voi , dacă nu la al vostru , măcar la ceaiul românesc ! Până acolo am ajuns ! Să luăm totul şi de la cei care ne iubesc !

Jianu Liviu-Florian

Nu

La ce se va fi gândit, oare, Nichita Stănescu când a scris o poezie de 7 rânduri?

Se numeşte ‘”Marginea Universului”…..

Iat-o :

?

Vă rog …

Motto: ”dormi, omule!”

Vă rog, cu toată stima, să mă lăsaţi să dorm:

În somn nu-ţi este foame, nici frig, şi ai şi vise,

Treziţi-vă cu toţii – lăsaţi-mă în somn,

Să-mi intre veşnicia prin pleoapele deschise –

Măcar în somn să-mi fie şi Lumea, după vis,

Fără stomac şi gură, şi dinţi, şi fără luptă,

Să-mi fie măcar somnul un fel de paradis

În care moartea n-are nici apogeu, nici burtă –

Vă rog, cu toată stima, lăsaţi-mă să trag

Un ultim somn în care să fiu stăpân pe viaţă,

Nu vă grăbiţi trezirea în fapt de dimineaţă,

Apocalipsa numai v-aşteapta-n zori, cu drag,

Nevăzători la faţă, dormiţi, dormiţi în pace…

M-ai învăţat…

 

Cum să găsesc echilibru după nefericire…

Că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti.

Să mă uit dincolo de salvări… la cer şi la  pomii din curtea spitalului.

Să nu ascult ELP… pentru că nu am vârsta.

Să citesc şi să învăţ… ca să pot ajuta pe alţii ce nu ştiu.

Că până şi un zâmbet strâmb… poate ucide…

Că păpădie este totul… şi când o să-mi vină timpul… să mă destram la fel de frumos.

Că nu trebuie să-mi pun rimel.

Că nu trebuie să-mi impun a mă uita anume la cineva.

Că nu trebuie să pun ochiade în pahar de ochi.

Să nu gândesc în termen de zodii.

Că în ”Virtualia” unii au abiliatatea să se prezinte aşa cum nu-s… în ”Realia” este mult mai greu ”să joci” ceea ce nu eşti…

Că ajungem la un prag în viaţă de la care înţelegem bine că nu este altceva mai de preţ decât Sănătatea.

Că dacă locul fericirii este încă vacant, nu am nici un drept să nu ”ţin un ochi“ în observaţie pe acel scaun.

Să nu-l las singur pe Andrei, să fie mami lângă el tot timpul , dar nu cu băţul în mână, ci cu vorba bună şi uneori cu o renunţare şi o lacrimă, că deh, se mai întâmplă şi aşa…

Pentru toate acestea, Cafanu… îţi mulţumesc !

Hello world ! 2-10, 2-10 probă de microfon :)))

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging !

Cu alte cuvinte…  lumeeeeee  sunt tot io…  MAGDAMMUS   !