Ai să râzi Primăverii, ai să râzi Domului,
Ai să-ți pese cât vrei să-ți pese volitiv,
Dar nu ai să uiți… CE-ȚI EȘTI !
O Eva ce-și plânge trecutul și atât cât știe ea plânge viitorul,
Dar să nu uiți că… NU AI PĂCAT !
Nu ai !
Iubești și ești ținută în brațe de Domnul !
– Cum să uit… Domnul este cu mine …
Știu ce spune el, știu bine și toamna și sandalele și rochița, chiar dacă era ștampilată a fiind anilor ’70, mai știu că ploaia aducea orașul mai aproape, într-un fel de dor văzut de sus, când norii nu știau hotare și când unde-mi eram ar fi fost tot acolo în acel apartament, unde credeam că am să fiu așteptat ca un Iisus, fără altă patrie decât poalele unei fete…
Eram obosit de aer, de zbor și de păsări ce nu le voiam ucide cu elicea, eram doar dor de orașul ce-l știam și ce-mi cânta trist o melodie pierdută în salcâmii unei bariere de cale ferată și mi-e trist că-mi eram tânar… și au să fie și alții triști la fel …
CAFANU
Mădălina lu' Cafanu 