Păpuşa mea …

Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am găsit-o …

Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moş Crăciun cu surâsul mamei. Poate că mi-a crescut în braţe, aşa cum cei mai frumoşi muguri cresc din copacii tineri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, într-un colţ de copilărie. Şi tocmai de aceea, poate că am iubit-o. Pentru că venea dintr-o lume necunoscută. Şi tot ceea ce este nelămurit te atrage, te învăluie în iubire. Lumea ei era lumea celor care, în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau braţele cu cuibăriri calde. În fiecare rochiţă cusută stângaci, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frântură din copilăria mea. I-am pus ghetuţele întâilor mele drumuri, i-am pus căciuliţa întâilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întâia mea copilărie… Şi i-am cerut în schimb singurul ei surâs pe care-l avea pus pe buze de cineva necunoscut din lumea necunoscută de unde venea şi ea. Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am gasit-o, poate putin obosită de aşteptare. Era aceeaşi… Chiar dacă avea capul spart şi mâinile rupte… Căci păpuşa mea nu era în porţelanul acela cu ochi albaştri şi zâmbetul încremenit, ci în pieptul meu, prietena gândurilor şi a drumurilor mele. Şi pentru prima oară am simtit că-n cartea de gramatică lipseşte din rândul fiinţelor, una singură

… Păpuşa mea !

Lacul …

Nu ştiu cum se făcea, dar ori de câte ori aveam o clipă de răgaz, mi se pierdeau urmele de prin ogradă şi mă abăteam, pe furiş, la iazul din marginea Pădurii, unde mă atrăgea o putere miraculoasă …

 Nu ştiu ce mă chema acolo dar de chemat mă chema ceva. La pescuit nu mă duceam, fiindcă nu era peşte ca să stau cu undiţa în apă, dar mă pierdeam de fiecare dată în umbra trestiilor, sau uneori urcam în marginea Pădurii, pe dâmb, de unde vedeam peste întreaga suprafaţă a apei o privelişte încântătoare. Stând cu genunchii la gură, sau cu picioarele încrucişate sub mine, mă adânceam în gânduri aşa cum se adâncea câte o piatră aruncată în cleştarul apei. Privirea-mi rămânea pironită asupra locului unde căzuse Piatra, urmăream zecile de cercuri concentrice care se măreau până se confundau cu întreaga suprafaţă a apei. Totul trecea apoi sub tăcere …

Unde a ajuns Piatra ? …mă întrebam. Poate a ajuns la vreun castel cu Feţi Frumoşi, cu Ilene-Cosânzene, cu palate de aur sau de aramă …aşa-mi povestea bunicul, că în adâncul apelor locuiesc fiinţe din basme. Mă gândeam că acolo în adânc trebuie să fie precis o altă lume, a Viselor, cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, ca în Poveşti. Ce mult doream în clipa aceea să fiu o Piatră, să pătrund în feeria acelei Lumi Necunoscute, sau chiar o Broască. Se zice ca unele Zâne din Împărăţia Apelor ies la suprafaţă uneori sub chip de Broască, fiindcă au fost Vrăjitoare. Atunci aş fi dorit să devin un Făt-frumos şi cu paloşul fermecat să retez capul răufăcătorului. Rămâneam însă cu dorinţa neîmplinită. Ce istorie o fi purtând în oglinda Lacul acesta ?