A mai rămas în mine o sămânţă de credinţă.
Nu e mare. Cât să mă ţină încă, pe picioare,
Ca să păşesc, cât pot de drept, de bun, pe lumea mare,
Grăunţi din munţii mei de bine, dând – la cei de-o fiinţă –
A mai rămas şi rugăciune, cât e bobul de muştar.
Ades, nimic nu-mi spune. Câteodată, îmi dă pace.
Când ţin pentru ai mei ce am de dat, ea, doar, mă face
Pas lângă pas, să pun, când mintea-mi spune: e-n zadar!
A mai rămas în mine Viaţă. Merg cu ea, în gând.
Nu ştiu nici unde merg, şi nici de ce, nici până când –
Tot mai încrâncenat în mine este tot ce am avut plăpând –
Dar tot copil rămân ! Si moartea – da ! mă va găsi mergând !
Mădălina lu' Cafanu 