Archivi tag: liviu florian jianu

POVESTEA PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE

Primăvara, vara, toamna, sau iarna, păsările pleacă în ţările calde. Cum, nu toamna ? Nu. De la o vreme, anotimpurile concurează şi ele, ca şi oamenii, pentru supremaţia mondială…

Aşadar, păsările au plecat spre ţările calde cu avionul, cu trenul, cu autoturismul, sau cu autocarul. Cum, nu au zburat până în ţările calde? Nu. Păsările nu mai zboară demult. Ca şi oamenii. Păsările zburau cu aripile, oamenii zburau cu visele. Dar timpurile acelea sunt atât de îndepărtate, încât doar păsările bătrâne îşi mai aduc aminte de zbor. Ele au zburat chiar, odată. Dar acum, la bătrâneţe, nu mai au putere să zboare. Stau doar în cuib, şi mai povestesc, câte unui nepot, care se joacă pe calculator, cum zburau odată. Ar dori chiar să-l înveţe să zboare. Dar nepoţii, cu căştile la urechi, ochii în ecran, şi microfonul în faţa buzelor, sunt atât de ocupaţi să se joace de-a zborul pe calculator! Nu au timp de poveştile lor.

Ajunse în ţările calde, păsările şi-au căutat, înfrigurate, un serviciu. Dar nu era atât de uşor. Întâi, trebuiau să înveţe bine limba acelor ţări. Apoi, istoria şi geografia lor. Apoi, să dea multe, multe interviuri, să completeze multe, multe formulare, şi să aştepte. Ce să aştepte? Norocul de a obţine un loc de muncă. Cum, nu erau locuri de munca pentru toate păsările care veneau în ţările calde? Nu. Nu erau destule nici pentru păsările din ţările calde.
De aceea, păsările de pretutindeni trebuiau să înveţe mult, şi numai cele mai inteligente, şi îndemânatice, şi muncitoare, şi puternice , erau angajate, şi primeau un salariu. Dar păsările slabe? Să nu vorbim despre ele. Se întorceau în ţara frigului. Şi salariile? Ştii, salariile păsărilor venite din ţările reci erau cel mult la jumătatea celor din ţările calde. De ce? Pentru că legile din ţările calde ofereau egalitate între toate păsările din ţările calde. Dar nu şi pentru cele de la polul frigului.
Pentru multe, multe păsări călătoare, salariile erau atât de mici! Le ajungeau pentru chiria câte unei garsoniere, apartament cu două-trei camere, sau căsuţe modeste, pentru o masă-două, pe zi, pentru căldură, curent, benzină, apă, gunoi, şi le rămânea o sumă mică pe care o puneau deoparte în fiecare lună, ca să-şi cumpere şi ei o casă, nu să stea într-una închiriată, sau să-şi cumpere o maşină, nu să conducă una de împrumut, sau să se întoarcă acasă, în ţara lor, unde să aibă de toate, pentru ei, pentru copiii lor, şi pentru părinţii pe care îi lăsaseră acasă, căci erau bătrâni, şi nu mai puteau nici să înveţe, nici să călătorească, nici să muncească, după o viaţă de pasăre.
Cum o duceţi? Ce mai faceţi? Îi întrebau părinţii păsări de acasă, fie printr-o scrisoare, fie printr-un telefon, fie printr-un e-mail, deşi ei, fiind bătrâni, atât de greu se descurcau cu vederea, şi cu Internetul.

Minunat ! Le răspundeau copiii lor, din ţările calde. Avem o casă numai şi numai a noastră, cu 6-8 camere, la etaj sunt dormitoarele copiilor, fiecare dintre noi are câte o maşină, avem piscină în curte, suntem angajaţi la firme de renume, avem salarii mari de tot, o ducem foarte bine, în fiecare week-end mergem în câte o staţiune la munte, la mare, sau la ocean! le spuneau păsările călătoare, şi păsările părinţi, de acasă, se înroşeau de emoţie, şi bucurie, şi le povesteau rudelor şi vecinilor ce bine o duc copiii lor în ţările calde. Minunat o ducem! Spuneau păsările călătoare, şi continuau să muncească 10-12 ore pe zi, pe salarii mici, să locuiască în cele mai mici şi mai reci locuinţe, să mănânce cât mai puţin, ca să pună un ban deoparte, pentru visele lor, şi ale copiilor lor.
Dar voi, dragi părinţi, cum o duceţi? Îi întrebau păsările călătoare pe părinţii lor, de acasă.
Minunat! Le răspundeau părinţii lor. Avem pensii bune, mâncăm bine, în casă este cald iarna, şi rece, vara, mergem cu bilete la preţ redus la munte şi la mare, odată pe an – aşa le spuneau, şi continuau să dea căldura la mic, sau să o oprească de tot, iarna, şi să se înfofoleasca mai bine în două-trei haine, să caute prin piaţă cea mai ieftină brânză, şi cele mai ieftine legume, şi să numere în fiecare zi: cât avem de plătit pentru, şi pentru, şi pentru, şi cât ne rămâne pentru, şi pentru… aici tăiau în fiecare lună ba câteva mere, ba un morcov, ba o sticlă de lapte, ba un sfert de kilogram de brânză.

Ne este atât de dor de voi! Spuneau păsările din ţările calde.
Şi nouă, ne este atât de dor de voi! Spuneau părinţii din ţările reci.
Dar ştiţi, spuneau păsările din ţările calde, să ne trimiteţi şi nouă prăjitura aceea minunată pe care o faci tu, mamă, din nuci, şi miere! Şi mama pasăre, de acasă, din ţara cea rece, tăia căldura de tot, în decembrie, şi, cu banii economisiţi, mergea la piaţă, şi căuta nuci. Vai, nucile erau atât de scumpe! Vai, ce scumpă era mierea! Şi mama pasăre nu mai aprindea nici lumina, seara, în casă. Nu se mai uita nici la televizor. Scotea şi frigiderul din priză. Cumpăra, în loc de 4 kilograme de cartofi pe lună, numai doi. Şi din banii economisiţi, cumpăra 3 kilograme de nuci, şi un borcan de miere. Făcea colaci cu miere şi nuci. Şi când ajungea la poştă, şi afla cât costă expediţia coletului cu prăjituri în ţările calde, răcea puţin, dar nu îşi cumpăra nici-un medicament, ba mai renunţa şi la medicamentele pentru inimă, şi reumatism, şi le trimitea copiilor coletul cu prăjituri cu nuci şi miere, de Crăciun.

Îţi mulţumim, mamă! scriau copiii păsări din ţările calde. Şi eu vă mulţumesc, dragii mei! Răspundea mama-pasăre, din ţara frigului. Şi dacă puteţi, vă rog să îmi scrieţi şi mie, din ţările calde, cât de des puteţi! Atât! Să nu daţi banii pe nimic, pentru mine, căci am de toate!

Şi copiilor păsări din ţările calde li se făcea dor. De mama-pasăre, de tata-pasăre, de casa lor de acasă, de grădiniţa lor, de rude, şi de vecini, şi de prieteni, şi începeau să ţină lumina aprinsă cât mai puţin seara în mica lor locuinţă, să calculeze cel mai scurt traseu cu maşina până la serviciu, sau supermarket, să taie din porţia lor de mâncare, dar să o lase întreagă pe cea a copiilor, ba să le mai şi cumpere, chiar, tot ce îşi doreau, doar, doar, vor reuşi, întru-un an, să pună bani deoparte pentru un drum dus intors, la cea mai ieftină clasă, până acasă, în ţara frigului.
Şi odată, ca niciodată, s-au întâlnit toţi, în cuibul lor, de acasă, şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţe.

Şi zborul ? Ar fi păcat, dragă nepoată, ca zborul păsărilor să se uite de tot. Aşa cum se uită şi visele oamenilor. Îmi aduc aminte că, pasăre fiind, visam de mic o casă cu copii, părinţi, şi bunici. O casă în care toţi să stea împreună. Şi să îşi povestească vieţile, zborurile, călătoriile, şi visele, în fiecare zi. Casa aceea există, chiar… Priveşte pe cer, când voi zbura de lângă tine. Şi o vei vedea, căci îţi voi face semn cu mâna.

Liviu Florian Jianu


Pâinea postului

Atâți copii pe lume mor de foame,
În timp ce-atâția oameni sunt obezi –
Că de-ar posti bogații lumii, Doamne,
Ai sătura săracii, ca pe iezi –

Și zile trec, și zile vin, rămâne
Aceeași diferență între vii:
Se-ngrașă unii ieri, și azi, și mâine,
Și alții mor de foame, de copii –

Și nici măcar la pâine nu-i egală
Dreptatea de-a fi om, nici în mormânt –
Și nici măcar la haine, sau la boală,
Nu e destulă milă pe pământ –

Dă-mi, Doamne, -aici tăria de a ține
Vicleana fire-n post, ca să adun
Din postul meu, măcar un colț de pâine,
să-l dau unui flămând, și să îi spun:

“Azi, Dumnezeul meu, săracul, n-are
Așa cum n-au nici oamenii bogați
Un colț de pâine măcar de-alinare:
Dar Domnul mi-a dat mie îndurare
Să-ți dăruiesc din postul meu mâncare,
căci noi, copiii lumii, suntem frați.”

Liviu Florian Jianu


POVESTEA PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE

Primăvara, vara, toamna, sau iarna, păsările pleacă în ţările calde. Cum, nu toamna ? Nu. De la o vreme, anotimpurile concurează şi ele, ca şi oamenii, pentru supremaţia mondială… 

Aşadar, păsările au plecat spre ţările calde cu avionul, cu trenul, cu autoturismul, sau cu autocarul. Cum, nu au zburat până în ţările calde? Nu. Păsările nu mai zboară demult. Ca şi oamenii. Păsările zburau cu aripile, oamenii zburau cu visele. Dar timpurile acelea sunt atât de îndepărtate, încât doar păsările bătrâne îşi mai aduc aminte de zbor. Ele au zburat chiar, odată. Dar acum, la bătrâneţe, nu mai au putere să zboare. Stau doar în cuib, şi mai povestesc, câte unui nepot, care se joacă pe calculator, cum zburau odată. Ar dori chiar să-l înveţe să zboare. Dar nepoţii, cu căştile la urechi, ochii în ecran, şi microfonul în faţa buzelor, sunt atât de ocupaţi să se joace de-a zborul pe calculator! Nu au timp de poveştile lor.

birds_by_bonia

Ajunse în ţările calde, păsările şi-au căutat, înfrigurate, un serviciu. Dar nu era atât de uşor. Întâi, trebuiau să înveţe bine limba acelor ţări. Apoi, istoria şi geografia lor. Apoi, să dea multe, multe interviuri, să completeze multe, multe formulare, şi să aştepte. Ce să aştepte? Norocul de a obţine un loc de muncă. Cum, nu erau locuri de munca pentru toate păsările care veneau în ţările calde? Nu. Nu erau destule nici pentru păsările din ţările calde. 

De aceea, păsările de pretutindeni trebuiau să înveţe mult, şi numai cele mai inteligente, şi îndemânatice, şi muncitoare, şi puternice , erau angajate, şi primeau un salariu. Dar păsările slabe? Să nu vorbim despre ele. Se întorceau în ţara frigului. Şi salariile? Ştii, salariile păsărilor venite din ţările reci erau cel mult la jumătatea celor din ţările calde. De ce? Pentru că legile din ţările calde ofereau egalitate între toate păsările din ţările calde. Dar nu şi pentru cele de la polul frigului.

Pentru multe, multe păsări călătoare, salariile erau atât de mici! Le ajungeau pentru chiria câte unei garsoniere, apartament cu două-trei camere, sau căsuţe modeste, pentru o masă-două, pe zi, pentru căldură, curent, benzină, apă, gunoi, şi le rămânea o sumă mică pe care o puneau deoparte în fiecare lună, ca să-şi cumpere şi ei o casă, nu să stea într-una închiriată, sau să-şi cumpere o maşină, nu să conducă una de împrumut, sau să se întoarcă acasă, în ţara lor, unde să aibă de toate, pentru ei, pentru copiii lor, şi pentru părinţii pe care îi lăsaseră acasă, căci erau bătrâni, şi nu mai puteau nici să înveţe, nici să călătorească, nici să muncească, după o viaţă de pasăre.

Cum o duceţi? Ce mai faceţi? Îi întrebau părinţii păsări de acasă, fie printr-o scrisoare, fie printr-un telefon, fie printr-un e-mail, deşi ei, fiind bătrâni, atât de greu se descurcau cu vederea, şi cu Internetul.

Minunat ! Le răspundeau copiii lor, din ţările calde. Avem o casă numai şi numai a noastră, cu 6-8 camere, la etaj sunt dormitoarele copiilor, fiecare dintre noi are câte o maşină, avem piscină în curte, suntem angajaţi la firme de renume, avem salarii mari de tot, o ducem foarte bine, în fiecare week-end mergem în câte o staţiune la munte, la mare, sau la ocean! le spuneau păsările călătoare, şi păsările părinţi, de acasă, se înroşeau de emoţie, şi bucurie, şi le povesteau rudelor şi vecinilor ce bine o duc copiii lor în ţările calde. Minunat o ducem! Spuneau păsările călătoare, şi continuau să muncească 10-12 ore pe zi, pe salarii mici, să locuiască în cele mai mici şi mai reci locuinţe, să mănânce cât mai puţin, ca să pună un ban deoparte, pentru visele lor, şi ale copiilor lor.

Dar voi, dragi părinţi, cum o duceţi? Îi întrebau păsările călătoare pe părinţii lor, de acasă.

Minunat! Le răspundeau părinţii lor. Avem pensii bune, mâncăm bine, în casă este cald iarna, şi rece, vara, mergem cu bilete la preţ redus la munte şi la mare, odată pe an – aşa le spuneau, şi continuau să dea căldura la mic, sau să o oprească de tot, iarna, şi să se înfofoleasca mai bine în două-trei haine, să caute prin piaţă cea mai ieftină brânză, şi cele mai ieftine legume, şi să numere în fiecare zi: cât avem de plătit pentru, şi pentru, şi pentru, şi cât ne rămâne pentru, şi pentru… aici tăiau în fiecare lună ba câteva mere, ba un morcov, ba o sticlă de lapte, ba un sfert de kilogram de brânză.

Ne este atât de dor de voi! Spuneau păsările din ţările calde.

Şi nouă, ne este atât de dor de voi! Spuneau părinţii din ţările reci.

Dar ştiţi, spuneau păsările din ţările calde, să ne trimiteţi şi nouă prăjitura aceea minunată pe care o faci tu, mamă, din nuci, şi miere! Şi mama pasăre, de acasă, din ţara cea rece, tăia căldura de tot, în decembrie, şi, cu banii economisiţi, mergea la piaţă, şi căuta nuci. Vai, nucile erau atât de scumpe! Vai, ce scumpă era mierea! Şi mama pasăre nu mai aprindea nici lumina, seara, în casă. Nu se mai uita nici la televizor. Scotea şi frigiderul din priză. Cumpăra, în loc de 4 kilograme de cartofi pe lună, numai doi. Şi din banii economisiţi, cumpăra 3 kilograme de nuci, şi un borcan de miere. Făcea colaci cu miere şi nuci. Şi când ajungea la poştă, şi afla cât costă expediţia coletului cu prăjituri în ţările calde, răcea puţin, dar nu îşi cumpăra nici-un medicament, ba mai renunţa şi la medicamentele pentru inimă, şi reumatism, şi le trimitea copiilor coletul cu prăjituri cu nuci şi miere, de Crăciun.

Îţi mulţumim, mamă! scriau copiii păsări din ţările calde. Şi eu vă mulţumesc, dragii mei! Răspundea mama-pasăre, din ţara frigului. Şi dacă puteţi, vă rog să îmi scrieţi şi mie, din ţările calde, cât de des puteţi! Atât! Să nu daţi banii pe nimic, pentru mine, căci am de toate!

Şi copiilor păsări din ţările calde li se făcea dor. De mama-pasăre, de tata-pasăre, de casa lor de acasă, de grădiniţa lor, de rude, şi de vecini, şi de prieteni, şi începeau să ţină lumina aprinsă cât mai puţin seara în mica lor locuinţă, să calculeze cel mai scurt traseu cu maşina până la serviciu, sau supermarket, să taie din porţia lor de mâncare, dar să o lase întreagă pe cea a copiilor, ba să le mai şi cumpere, chiar, tot ce îşi doreau, doar, doar, vor reuşi, întru-un an, să pună bani deoparte pentru un drum dus intors, la cea mai ieftină clasă, până acasă, în ţara frigului.

Şi odată, ca niciodată, s-au întâlnit toţi, în cuibul lor, de acasă, şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţe.

Şi zborul ? Ar fi păcat, dragă nepoată, ca zborul păsărilor să se uite de tot. Aşa cum se uită şi visele oamenilor. Îmi aduc aminte că, pasăre fiind, visam de mic o casă cu copii, părinţi, şi bunici. O casă în care toţi să stea împreună. Şi să îşi povestească vieţile, zborurile, călătoriile, şi visele, în fiecare zi. Casa aceea există, chiar… Priveşte pe cer, când voi zbura de lângă tine. Şi o vei vedea, căci îţi voi face semn cu mâna.

Liviu Florian Jianu …


Hai să ne locuim unul pe altul !

Hai să ne locuim unul pe altul!
E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, de rămâne doar asfaltul,
Ia loc, te rog, în inimă la mine!

Off road by Magdammus

E loc puţin! E frig! Şi este iarnă!
E loc puţin şi-n lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, haide să ne fim lucarnă
Spre cer! Ia loc, în inimă, la mine!

Hai să ne locuim unul pe altul!
Promit să-ţi fac un loc în partea stângă!
Şi dacă-n el vei regăsi înaltul,
Vom râde într-un loc năimit să plângă!

Hai să ne locuim unul pe altul!
E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, ca să nu fim doar neantul,
Ia loc, te rog, în inimă la mine!

Liviu – Florian Jianu – 25 noiembrie 2011


Cu ce n-am greşit ?

De ce mi-e dragostea, ciulin,
Şi mângâierea, buruiană,
Învăţătura, chin şi spin,
Şi roada de smochin, doar mană ?

De ce cu fiecare zi
Lumina ce-o vedeam odată
Este blestemul de-a privi
În bezna cea imaculată ?

De ce şi zborul mi s-a frânt,
De ce nici pasul nu mai pune,
Nici mâna – bine pe pământ –
Nici mintea – mir de rugăciune ?

De ce povara de nu-mi ştiu
Purta nici mie, cum s-ajut
Să-şi poarte crucea lui, un fiu ?
De ce cu fapta, nu zbor mut ?

De ce n-am ştiinţă, nu am har,
Să fiu atât de înţelept,
Încât să beau din Tine-amar,
Şi să-l împart – precum e drept ?

Deşertăciunea mea sub cer,
Pe-o rogojină de poem,
Doamne, din Tine, fur în ger,
Dragostea toată, din blestem …

Liviu Florian Jianu – 23 iunie 2009