Tag Archives: copilarie

Da Milano…

…a voi la linea !


La mulți ani, copiilor din noi !

Copilul interior este acea parte din noi care deschide drumul către dimensiunile adânci ale sufletului nostru și ne inițiază în comorile și în moștenirea lui…


Mai ştiu şi că …

…dacă nu am avut norocul să-mi pot păstra lângă mine prietenul din copilărie, au trecut ani mulţi, şi grei, şi lungi, până am putut să-mi pot face un alt prieten în care m-am regăsit cu adevărat.

Pentru că eu cred, şi noi toţi ştim, că prietenia profundă vine la fel de greu, la fel de rar ca o mare iubire, că un suflet care să te înţeleagă şi să te accepte fără să te judece nu se poate găsi cu uşurinţă …

Mulțumesc, Cafanu !


Vis …

Ţi-a fost fără să vrei dor de un viitor ce ţi-a răpit ceva, ai trecut în vis un timp ce nu-l ştiai a-l spune, dar îl ştiai de înainte; ori de mai demult, de când te-ai născut, de când te jucai cu păpuşi…

Suntem păcătoşi fără să vrem, chiar în joacă …

CAFANU


La mulţi ani, Andrei ! La mulţi ani, Cafanu !

– Ai ales… Streets with no names, ai uitat de Pride şi ai înţeles… C’est la vie;

– E Andrei azi, să-l sărute Domnul !

– Amin !

– Amin ţie mamă ce-ţi duci dorul !

– De azi dimineaţă încerc să nu plâng… să nu las totul aici …şi să vin acasă…

– Trece, Mădilina… totul trece;

Totul… şi viaţa ce o ştim aşa cum este; aşa cum a fost, aşa cum nu încă o ştim…

– M’ai învăţat să ştiu, mă vei învăţa să ştiu …mulţumiri …

– Ştiu şi plânsul, nu plecasem încă din ţară şi plângeam de dor şi am avut tăria să nu mă cred nebun; şi am rămas cu dorul şi nu am să-l uit;

– Mulţumiri pentru stat alături, Cafanu !

– Am “mâncat” pâinea; nu o spun cu aroganţa celui ce a avut experienţa; ci cu înţelegerea a ceea ce-ţi eşti acum.

– Mult frumos, Cafanu !

– Eşti frumoasă tu atât timp cât nu uiţi ce eşti; nu uiţi că-i eşti datoare …ţărânii.

– Nu uiţi ca-ai născut un pui în ţărâna de acolo unde se adună praful oaselor bunilor… cum de nu putem scăpa de praful acesta ?

Cum de alţii pot şi noi românii nu ?

– E dor, Cafanu …e mult dor …

– Şi-i dor de sărbători cu cineva alături de suflet … şi dor de copilărie, unde o casă în care păpuşa era mai mare decât copilăria, era iubită fără să ceară de mâncare… Şi-i dor de o casă de la bunici în care eram iubită mai mult decât puţul de apă din curte; e dor de un câmp ce numai adolescenţa l-a ştiut în splendoarea lui; şi-i dor de un cineva care nu a ştiut că mi-e dor; Şi-i iară dor de o iarnă înzăpezită ce privea o catedrală ce-şi găsea picturile încă umede; Şi-i dor de ce eram şi nu mai sunt; mi-e dor de fragi şi frunze şi pământ; de cer şi nori şi o parcare; de linii de tramvai şi lumânări; de iasomie şi de tamâie durere; de tot şi de mine

Pace ţie Mădilina !

Cafanu …


Imagini de călătorie …

În călătoria aceasta cred că am să mă plictisesc de moarte …

Abia a început să se lumineze, dar, mai târziu, cred c-am să mor de cald. Şi trenul hodorogeşte şi bodogăneşte… Să încerc să mă uit pe fereastră… Cerul e roşu ca după pârjol. Şi iarba pare roşiatică. În depărtare se văd câteva case albe, cu geamuri mici şi o bisericuţă care se arată după un deal. Mai departe nu se văd decât dealuri cu vii şi livezi. Trenul trece în goană pe lângă câteva sate, în gările cărora nu se opreşte.

Trece în goană, pufăind şi şuierând …

 Dar, acum imaginea s-a schimbat. În zare se arată munţii cu piscurile lor cărunte. Dealurile au rămas mult în urmă. Am să văd păduri, poieni, am să văd mai de aproape piscurile înzăpezite ale bătrânilor Carpaţi. Se apropie un tunel… întuneric… Parcă e noapte. Oare cât de lung e tunelul ? Nu e prea lung. Trenul a ieşit din nou la lumină; acum mă orbeşte. Mai departe se zăresc din nou munţii. Ce frumoşi sunt … În depărtare se văd case mici şi blocuri. Trenul se opreşte într-o gară. Ce gară o fi ? Nu e agăţată nicio tăbliţă pe care să scrie numele gării. Ba da: uite o tabliţă albastră de metal, pe care e scris ceva cu litere mari, albe. Tăbiţa e agăţată deasupra unor butoane pe care scrie… Fumatul interzis ! Sunt dezamagită… Care o fi numele gării ? Nu mai e timp de căutat. Trenul porneşte mai departe şuierând. E o căldură – pe semne ca la topire. Nu mai pot să stau lângă geam. Îmi rezem capul de sacoşa atârnată în cui şi … adorm.

Abia la asfinţit, când totul era roşu ca atunci cand am plecat din Tulcea, bunica mă trezi. Ajunsesem la Braşov. Cum ? Am dormit atât de mult ? Călătoria s-a sfarşit ? Din păcate, da … N-am să pot urmări forfota oamenilor din gări, n-am să mai văd unul după altul oraşele, la fereastra compartimentului rămas gol.

Călătoria s-a sfârşit …


Păpuşa mea …

Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am găsit-o …

Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moş Crăciun cu surâsul mamei. Poate că mi-a crescut în braţe, aşa cum cei mai frumoşi muguri cresc din copacii tineri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, într-un colţ de copilărie. Şi tocmai de aceea, poate că am iubit-o. Pentru că venea dintr-o lume necunoscută. Şi tot ceea ce este nelămurit te atrage, te învăluie în iubire. Lumea ei era lumea celor care, în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau braţele cu cuibăriri calde. În fiecare rochiţă cusută stângaci, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frântură din copilăria mea. I-am pus ghetuţele întâilor mele drumuri, i-am pus căciuliţa întâilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întâia mea copilărie… Şi i-am cerut în schimb singurul ei surâs pe care-l avea pus pe buze de cineva necunoscut din lumea necunoscută de unde venea şi ea. Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am gasit-o, poate putin obosită de aşteptare. Era aceeaşi… Chiar dacă avea capul spart şi mâinile rupte… Căci păpuşa mea nu era în porţelanul acela cu ochi albaştri şi zâmbetul încremenit, ci în pieptul meu, prietena gândurilor şi a drumurilor mele. Şi pentru prima oară am simtit că-n cartea de gramatică lipseşte din rândul fiinţelor, una singură

… Păpuşa mea !