Da Milano…

…a voi la linea !

La mulți ani, copiilor din noi !

Copilul interior este acea parte din noi care deschide drumul către dimensiunile adânci ale sufletului nostru și ne inițiază în comorile și în moștenirea lui…

Mai ştiu şi că …

…dacă nu am avut norocul să-mi pot păstra lângă mine prietenul din copilărie, au trecut ani mulţi, şi grei, şi lungi, până am putut să-mi pot face un alt prieten în care m-am regăsit cu adevărat.

Pentru că eu cred, şi noi toţi ştim, că prietenia profundă vine la fel de greu, la fel de rar ca o mare iubire, că un suflet care să te înţeleagă şi să te accepte fără să te judece nu se poate găsi cu uşurinţă …

Mulțumesc, Cafanu !

Vis …

Ţi-a fost fără să vrei dor de un viitor ce ţi-a răpit ceva, ai trecut în vis un timp ce nu-l ştiai a-l spune, dar îl ştiai de înainte; ori de mai demult, de când te-ai născut, de când te jucai… cu păpuşi…

Suntem păcătoşi fără să vrem, chiar în joacă …

CAFANU

Păpuşa mea …

Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am găsit-o …

Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moş Crăciun cu surâsul mamei. Poate că mi-a crescut în braţe, aşa cum cei mai frumoşi muguri cresc din copacii tineri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, într-un colţ de copilărie. Şi tocmai de aceea, poate că am iubit-o. Pentru că venea dintr-o lume necunoscută. Şi tot ceea ce este nelămurit te atrage, te învăluie în iubire. Lumea ei era lumea celor care, în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau braţele cu cuibăriri calde. În fiecare rochiţă cusută stângaci, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frântură din copilăria mea. I-am pus ghetuţele întâilor mele drumuri, i-am pus căciuliţa întâilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întâia mea copilărie… Şi i-am cerut în schimb singurul ei surâs pe care-l avea pus pe buze de cineva necunoscut din lumea necunoscută de unde venea şi ea. Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am gasit-o, poate putin obosită de aşteptare. Era aceeaşi… Chiar dacă avea capul spart şi mâinile rupte… Căci păpuşa mea nu era în porţelanul acela cu ochi albaştri şi zâmbetul încremenit, ci în pieptul meu, prietena gândurilor şi a drumurilor mele. Şi pentru prima oară am simtit că-n cartea de gramatică lipseşte din rândul fiinţelor, una singură

… Păpuşa mea !

Copilărie

Aş vrea să fiu mereu copil

Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April

Trezindu-se din amorţeală.

S-alerg desculţă pe afară
În iarba umedă covor,
Să văd bondarul gras cum zboară
Legat de coada unui nor.

Să simt

.

.

.

 

parfumul florilor de tei

Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte.

Să fac din preşuri colorate

Căsuţă fratelui cel mic,
Să râd cât pot, pe săturate
Şi să nu-mi pese de nimic.

Să sar cât vreau peste băltoace
Şi zmeul să îl trag de sfori,

Pisica s-o aud cum toarce
Cunună să îmi fac din flori.

Şi să mă joc de-a mama şi de-a tata

Sub geamul casei părinteşti

Şi să nu simt o clipă gata
Închisă cartea cu poveşti.

Să sar şotronul pe trotuar
Şi să mă cred o zână,
Să văd furnici în furnicar
Şi să le iau în mână.

Să prind fluturii de-aripă
Şi să-i agăt în insectar

Şi doar atât, pentru o clipă,
Să mă visez copilă iar.

Să plec vacanţele la ţară
Şi să mă sui de vreau, în dud
Şi-n gârla caldă, peste vară,
Cu ochii-nchişi, să mă cufund.

Să văd bunica împletind
Pentru nepoate şaluri,
S-aud copiii chiuind
Cu piatra-n apă să fac valuri.

Să stau pe prispă cu bunicu’
Şi cu mustaţa să m-alinte
Şi-n mâini să-l văd ţinâd ibricu
Să-mi toarne laptele fierbinte.

Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus la stele

Şi să miroasă pe pământ
A flori de micşunele

Să suflu florile de păpădie

Şi să pocnesc în mâini zorele

Şi struguri copţi şi mari din vie

Să-i strâng în coşuri de nuiele.

Să plâng o biată vrăbiuţă

Căzută prizonieră-n casă,
Să-nham dulăi la săniuţă

Şi să nu simt iarna geroasă.

Să nu mă fac vreodată mare
Şi să mă văd fetiţă în oglindă,
Să simt copilăria ca o floare

Şi împăcarea-ncet să mă cuprindă.

Copilărie – Lidia Batali

TE IUBESC, TATĂĂĂĂĂĂ !

Într-o seară caldă de vară, stăteam pe prispa copilăriei mele…

 Stăteam ghemuită pe  genunchii tatălui meu… 

Tata avea mustaţa aspră şi mă înţepa la fiecare plecare şi venire din aplicaţie…  o aşteptam la căpătâiul patului, noaptea, ca să-mi scuture din ea Consânzenele, Dragonii, Feţii-Frumoşi şi Zmeii cei răi…

Mă ridica tata, până-n tavanul casei cu braţele lui ca două liane, pluteam în aerul inundat … de viaţăăăă ! 

Şi râdeaaaaaam cu gura plină… de ceeeeer ! 

Şi-acum simt cum mâinile lui mă ridică, chiar dacă mainile lui… nu mai au puterea de altădată…

Tată, mi-e dor de seriozitatea ta şi mi-e dor de tine pân’ la infiniiiiit !

 TE IUBESC, TATĂ !