c r e d i t : f l y t o g r a p h y
Archivi del mese: settembre 2017
DESPRE CREDINŢĂ
Motto: “Binele nu e bine, dacă nu se face bine.” – Cleopa Ilie
Nu contează ce crezi, contează ce faci pentru ceea ce crezi.
Inchiziţia a crezut în Hristos. Şi în numele lui Hristos, a torturat, a ars oameni pe rug, şi a semănat ură, groază, ignoranţă şi moarte.
Danton credea în bine; dorea ca toţi oamenii să fie buni. Şi pentru că oamenii nu voiau să fie buni, după crezul său, îi trimitea la ghilotină.
Regele David, din a carui spiţă se trage Hristos, credea în Dumnezeul Savaot. Care poruncea să nu ucizi şi să nu pofteşti femeia altuia. Şi David, văzând-o pe femeia lui Urie, goală, în baie, l-a ucis pe Urie şi a luat-o între multele lui soţii pe femeia lui Urie.
Omul modern îşi doreşte un vehicul: automobil, elicopter, iaht, avion, rachetă. Crede în binele pe care şi-l face, şi îl face celorlalţi, utilizându-l. Dar bioxidul de carbon acumulat prin arderea combustibilului determină supraîncălzirea planetei, poluare, topirea gheţarilor, ameninţarea ţărmurilor, şi aridizarea; în plan secund, resursele de hrană care s-ar obţine utilizând acest combustibil pentru oamenii de azi, şi de mâine, sunt sacrificate de acelaşi om care crede în bine pentru confort, lux, distracţie, divertisment şi plăcere; pentru accelerarea unui rău dorit, numit bine.
Un lucru nu cred: că poţi să crezi în rău, şi să faci binele. Dar cred că poţi cu multă uşurinţă să numeşti răul, bine, şi să faci răul.
Când eram tânăr, consideram că binele înseamnă să fii cel mai bun în şcoală, societate şi familie: la învăţătură, în sport, în artă, la toate activităţile la care eram chemat de societate, sau părinţi. Credeam că bine înseamnă să fii cel mai puternic, mai inteligent, şi mai bun.
Apoi am văzut cât rău fac puterea, inteligenţa, şi bunătatea, incomensurând nerecunoştinţa lor, şi uitarea lor, sau răul lor.
Ieşit din facultate, credeam că informatica şi programarea uşurează munca oamenilor. Ca să văd apoi că îi transformă în roboţi orbi, care se concurează pentru a smulge vieţii ceea ce numesc ei, bine.
La 52 de ani, consider că binele înseamnă să nu te doară prea tare: trupul tău, trupul altora, pentru care nu poţi să faci nimic, sufletul tău, sufletul altora, în faţa răului, sau răului numit bine, în faţa căruia eşti neputincios.
JIANU LIVIU FLORIAN – 3 septembrie 2013
M’s Animation – The song of the rain
Acest scurt-metraj animat, se bazează pe o poveste adevărată, întâmplată în China, cu optzeci de ani in urmă.
Este dedicată tuturor celor ce au contribuit la lupta împotriva WW2.
Victor Brauner la Tulcea!
În mod neașteptat, cele mai multe lucrări de Victor Brauner din România se găsesc la Muzeul de Artă din Tulcea, sînt 9 lucrări de pictură și 4 de grafică. În România, sînt în total 23 de opere. Am aflat asta întîmplător, citind un articol al lui Patrick Andre de Hillerin din Cațavencii despre viața culturală din cel mai mare oraș al Deltei. Tot PAH a avut amabilitatea să-mi trimită și reproducerile pe care le postez. N-am aflat încă să aflu cum au ajuns lucrările acolo. Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamț și a locuit la București și Paris. În timpul primului război, refugiat, a urmat cîțiva ani la Liceul Evanghelic din Brăila, care ar fi reperul geografic cel mai apropiat de Tulcea. Nu știu, poate era vreun colecționar de artă în Tulcea care a procurat în timp lucrările. Mulțumesc lui PAH penru informații și reproduceri. E clar să va…
View original post 296 altre parole
f l y t o g r a p h y
Aviatorii nu mor niciodată, ei zboară doar un pic mai sus…
credit – paolo nespoli
Wherever I go…
Moare cel ce a uitat Iubirea,
Moare cel ce a uitat că Soarele işi spune Mugur…
Şi cel ce-şi minte amăgirea,
Şi ochii ce uitară buze murmur…
Your star is fixed in my sky…
Cafanu…
M’s Music – Nigel Stanford
Muzică vs Ştiință…
Sunete pe care le putem vedea, mașini inteligente ce pot ajuta oamenii să compună muzică.
“Întotdeauna mi-am dorit ca în videoclipurile mele să transform sunetul în formă” – spune Stanford.
Producător şi muzician, în vârstă de 40 de ani, din Wellington – Noua Zeelandă, Stanford ne arată un nou mod de a face muzica vizibilă.
Proiectele sale vor fi prezentate la standul Sennheiser din Art Basel – Hong Kong.
POVESTEA PĂSĂRILOR CĂLĂTOARE
Primăvara, vara, toamna, sau iarna, păsările pleacă în ţările calde. Cum, nu toamna ? Nu. De la o vreme, anotimpurile concurează şi ele, ca şi oamenii, pentru supremaţia mondială…
Aşadar, păsările au plecat spre ţările calde cu avionul, cu trenul, cu autoturismul, sau cu autocarul. Cum, nu au zburat până în ţările calde? Nu. Păsările nu mai zboară demult. Ca şi oamenii. Păsările zburau cu aripile, oamenii zburau cu visele. Dar timpurile acelea sunt atât de îndepărtate, încât doar păsările bătrâne îşi mai aduc aminte de zbor. Ele au zburat chiar, odată. Dar acum, la bătrâneţe, nu mai au putere să zboare. Stau doar în cuib, şi mai povestesc, câte unui nepot, care se joacă pe calculator, cum zburau odată. Ar dori chiar să-l înveţe să zboare. Dar nepoţii, cu căştile la urechi, ochii în ecran, şi microfonul în faţa buzelor, sunt atât de ocupaţi să se joace de-a zborul pe calculator! Nu au timp de poveştile lor.
Ajunse în ţările calde, păsările şi-au căutat, înfrigurate, un serviciu. Dar nu era atât de uşor. Întâi, trebuiau să înveţe bine limba acelor ţări. Apoi, istoria şi geografia lor. Apoi, să dea multe, multe interviuri, să completeze multe, multe formulare, şi să aştepte. Ce să aştepte? Norocul de a obţine un loc de muncă. Cum, nu erau locuri de munca pentru toate păsările care veneau în ţările calde? Nu. Nu erau destule nici pentru păsările din ţările calde.
De aceea, păsările de pretutindeni trebuiau să înveţe mult, şi numai cele mai inteligente, şi îndemânatice, şi muncitoare, şi puternice , erau angajate, şi primeau un salariu. Dar păsările slabe? Să nu vorbim despre ele. Se întorceau în ţara frigului. Şi salariile? Ştii, salariile păsărilor venite din ţările reci erau cel mult la jumătatea celor din ţările calde. De ce? Pentru că legile din ţările calde ofereau egalitate între toate păsările din ţările calde. Dar nu şi pentru cele de la polul frigului.
Pentru multe, multe păsări călătoare, salariile erau atât de mici! Le ajungeau pentru chiria câte unei garsoniere, apartament cu două-trei camere, sau căsuţe modeste, pentru o masă-două, pe zi, pentru căldură, curent, benzină, apă, gunoi, şi le rămânea o sumă mică pe care o puneau deoparte în fiecare lună, ca să-şi cumpere şi ei o casă, nu să stea într-una închiriată, sau să-şi cumpere o maşină, nu să conducă una de împrumut, sau să se întoarcă acasă, în ţara lor, unde să aibă de toate, pentru ei, pentru copiii lor, şi pentru părinţii pe care îi lăsaseră acasă, căci erau bătrâni, şi nu mai puteau nici să înveţe, nici să călătorească, nici să muncească, după o viaţă de pasăre.
Cum o duceţi? Ce mai faceţi? Îi întrebau părinţii păsări de acasă, fie printr-o scrisoare, fie printr-un telefon, fie printr-un e-mail, deşi ei, fiind bătrâni, atât de greu se descurcau cu vederea, şi cu Internetul.
Minunat ! Le răspundeau copiii lor, din ţările calde. Avem o casă numai şi numai a noastră, cu 6-8 camere, la etaj sunt dormitoarele copiilor, fiecare dintre noi are câte o maşină, avem piscină în curte, suntem angajaţi la firme de renume, avem salarii mari de tot, o ducem foarte bine, în fiecare week-end mergem în câte o staţiune la munte, la mare, sau la ocean! le spuneau păsările călătoare, şi păsările părinţi, de acasă, se înroşeau de emoţie, şi bucurie, şi le povesteau rudelor şi vecinilor ce bine o duc copiii lor în ţările calde. Minunat o ducem! Spuneau păsările călătoare, şi continuau să muncească 10-12 ore pe zi, pe salarii mici, să locuiască în cele mai mici şi mai reci locuinţe, să mănânce cât mai puţin, ca să pună un ban deoparte, pentru visele lor, şi ale copiilor lor.
Dar voi, dragi părinţi, cum o duceţi? Îi întrebau păsările călătoare pe părinţii lor, de acasă.
Minunat! Le răspundeau părinţii lor. Avem pensii bune, mâncăm bine, în casă este cald iarna, şi rece, vara, mergem cu bilete la preţ redus la munte şi la mare, odată pe an aşa le spuneau, şi continuau să dea căldura la mic, sau să o oprească de tot, iarna, şi să se înfofoleasca mai bine în două-trei haine, să caute prin piaţă cea mai ieftină brânză, şi cele mai ieftine legume, şi să numere în fiecare zi: cât avem de plătit pentru, şi pentru, şi pentru, şi cât ne rămâne pentru, şi pentru aici tăiau în fiecare lună ba câteva mere, ba un morcov, ba o sticlă de lapte, ba un sfert de kilogram de brânză.
Ne este atât de dor de voi! Spuneau păsările din ţările calde.
Şi nouă, ne este atât de dor de voi! Spuneau părinţii din ţările reci.
Dar ştiţi, spuneau păsările din ţările calde, să ne trimiteţi şi nouă prăjitura aceea minunată pe care o faci tu, mamă, din nuci, şi miere! Şi mama pasăre, de acasă, din ţara cea rece, tăia căldura de tot, în decembrie, şi, cu banii economisiţi, mergea la piaţă, şi căuta nuci. Vai, nucile erau atât de scumpe! Vai, ce scumpă era mierea! Şi mama pasăre nu mai aprindea nici lumina, seara, în casă. Nu se mai uita nici la televizor. Scotea şi frigiderul din priză. Cumpăra, în loc de 4 kilograme de cartofi pe lună, numai doi. Şi din banii economisiţi, cumpăra 3 kilograme de nuci, şi un borcan de miere. Făcea colaci cu miere şi nuci. Şi când ajungea la poştă, şi afla cât costă expediţia coletului cu prăjituri în ţările calde, răcea puţin, dar nu îşi cumpăra nici-un medicament, ba mai renunţa şi la medicamentele pentru inimă, şi reumatism, şi le trimitea copiilor coletul cu prăjituri cu nuci şi miere, de Crăciun.
Îţi mulţumim, mamă! scriau copiii păsări din ţările calde. Şi eu vă mulţumesc, dragii mei! Răspundea mama-pasăre, din ţara frigului. Şi dacă puteţi, vă rog să îmi scrieţi şi mie, din ţările calde, cât de des puteţi! Atât! Să nu daţi banii pe nimic, pentru mine, căci am de toate!
Şi copiilor păsări din ţările calde li se făcea dor. De mama-pasăre, de tata-pasăre, de casa lor de acasă, de grădiniţa lor, de rude, şi de vecini, şi de prieteni, şi începeau să ţină lumina aprinsă cât mai puţin seara în mica lor locuinţă, să calculeze cel mai scurt traseu cu maşina până la serviciu, sau supermarket, să taie din porţia lor de mâncare, dar să o lase întreagă pe cea a copiilor, ba să le mai şi cumpere, chiar, tot ce îşi doreau, doar, doar, vor reuşi, întru-un an, să pună bani deoparte pentru un drum dus intors, la cea mai ieftină clasă, până acasă, în ţara frigului.
Şi odată, ca niciodată, s-au întâlnit toţi, în cuibul lor, de acasă, şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţe.
Şi zborul ? Ar fi păcat, dragă nepoată, ca zborul păsărilor să se uite de tot. Aşa cum se uită şi visele oamenilor. Îmi aduc aminte că, pasăre fiind, visam de mic o casă cu copii, părinţi, şi bunici. O casă în care toţi să stea împreună. Şi să îşi povestească vieţile, zborurile, călătoriile, şi visele, în fiecare zi. Casa aceea există, chiar… Priveşte pe cer, când voi zbura de lângă tine. Şi o vei vedea, căci îţi voi face semn cu mâna.
Liviu Florian Jianu
-
-
Commenti recenti
-
-
ZELISTU’
Mădălina lu' Cafanu 