Category Archives: Proză

Dumnezeu este mare !

O mamă s-a îmbolnăvit de Zona Zoster …

 Zona era localizată la ochi, nas şi faţă. Durerea a fost cumplită. A fost nevoie de internare …
Un singur medic a fost de găsit în tot spitalul de boli de piele. Ceilalţi erau plecaţi la un … Congres de Medicină …  Medicul a rămas cu un întreg spital pe cap. Dar Dumnezeu este mare. Ce nu reuşea să facă medicul, făcea Dumnezeu. Pe gratis !

În toaleta comună dintre saloane, robinetul nu se putea opri niciodată. Spitalul avea instalator plătit. Avea şi manager de spital. La mijloc era o garnitură. Pentru care nu s-a găsit timp. Dar Dumnezeu e mare. Un primar a vrut să faca din banii publici fântâni arteziene în centrul oraşului. Apa a fost oprită, şi robinetul nu a mai curs. Dumnezeu este mare. Pe gratis !

Scaunul toaletei curgea într-una. Un miros fetid emana şi din toaletă, din această cauză. Nu puteai să mergi la toaletă, fără să iei pe tălpi mireasma de urină sau excremente. Era nevoie de o mână de ciment, şi o mână de meseriaş care să o pună, în jurul scaunului de la wc. Dar, aşa cum spuneam, apa a fost oprită, din cauza primarului care visa fântâni arteziene în centrul oraşului. Dumnezeu este mare. Pe gratis !

Prin plafoanele mucegăite, se infiltra apa de la etajele superiuoare. Dar apa a fost oprită. Din aceleaşi binecuvantate motive. Dumnezeu este mare.Pe gratis !

Unele infirmiere intrau vijelios în saloane, şi strigau ca un Kapo de lagăr: Cutare ! ( numele…) Urma lista de învinuiri. Pacienţii erau nişte băbuţe care tremurau de frig, foame, şi boală, în saloane. Erau acuzate că le-a căzut vreo bucată de vată pe jos. După masă, farfuriile rămâneau neridicate ore în şir. Spitalul avea şi manager, şi medici … Toţi erau plecaţi la Congrese de Medicină … Unul singur nu se putea ocupa de toate. Să aducem slavă lui Dumnezeu. Le aranja el, aşa cum se putea, pe toate. Pe gratis !

Nici brancardierii, nici asistenţii, nu erau îndeajuns. În plus, mulţi dintre ei urmau să plece la Curubeşti. Să protesteze pentru mărirea salariilor. Pentru care merite ? Dumnezeu ştie ! Dumnezeu este mare ! Pe gratis !

Mama era pensionară. A plătit o viaţă întreagă asistenţa de spitalizare. Precum toţi din familia ei, azi salariaţi, printr-o minune dumnezeiască. La internare, i s-a spus că spitalul nu are medicamante pentru boala ei. Să şi le cumpere pe banii ei. Şi le-a cumpărat. După două zile, i s-a spus că medicamentele cumpărate pentru două săptămâni s-au terminat. Să mai cumpere.A mai cumpărat. Pe toate Dumnezeu le descurcă pentru binele oamenilor. Dumnezeu este mare ! Pe gratis !

Scriu degeaba. Nu mă plăteşte nimeni. Nu mă citeşte nimeni. Nu ia nimeni nici-o măsură. NU SUNT BANI !!! Dacă acum nu răspunde pentru nimic, nimeni, credeţi că va răspunde cineva când vor exista mai mulţi bani ? Vă înşelaţi …

Dumnezeu lucrează pe gratis ! Dumnezeu este mare !

Liviu Florian Jianu

Advertisements

Scrisoare către un cunoscut …

Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp …

Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină …

Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.

Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.


Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc.

Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi.

Pe cine minţeai ?

Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.


E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat …

Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine … eu ţi-am dat tot …

Tu n-aveai niciodată timp pentru mine, săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău ! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă.

Iartă-mi aceste „consideraţii” generale …

O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea iertapentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată.

Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.

N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vină … N-aveai niciodată timp …

Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate.

Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut.

Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină …

De fapt, aşa e bine …  să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru !

Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viaţa ta …

Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una !

Tu n-ai nici o vină.Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi  lei ?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi …

Scrisoare către un cunoscut de Ileana Vulpescu


M & M

Erau vremuri grele. Fericirea se găsea în porții mici, venea de obicei în plicuri galbene purtând o ștampilă roșie, pătrată, circumscriind un număr de ordine dintr-un registru al viilor și morților, o marcă incofundabilă care împrăștia imediat în jur o liniște solidă, sufocantă. Tristețea venea cu aceleași plicuri, dar mai venea cu foame, cu văduve, cu infirmi, cu fotografii de familie sau de nuntă străduindu-se să se strecoare prin grilajele canalelor de la colțurile străzilor, și ele posace, prost sau deloc luminate noaptea, aceste vene cave pline de praful amărăciunii, o amărăciune care măcina suflete înainte de a auzi sau trăi primul te iubesc, și toată lumea trăia cu maxilarele inerte, deschise, pâlcurile de oameni slăbănogi păreau niște bancuri de pești eșuați, cu gurile căscate, deformate, așteptând să inspire, dintr-un moment într-altul, nenorocirea. Cu siguranță erau vremuri grele.

Pe una dintre străzile astea m-am născut eu. Cândva, între două bombardamente, își amintește mama, cu două moașe și un dentist care a leșinat înainte ca eu să-mi manifest, vocal, dorința de viață. Mama lăcrimează și acum când își aduce aminte. N-a fost ușor, băiete. Puteam să mor sub o bombă sau din cauza ta. Am trăit și, uite, te văd azi mare, senin, fără grija vreunui război sau a unui copil. Ce folos, mi-am zis în gând, închizând ușa în spatele meu, lăsând-o pe mama legănându-se printre amintiri pe balansoarul din antreul pardosit cu scânduri albastre. Un ultim cadou făcut de tata înainte de a dispărea pentru totdeauna. În război sau cu altă femeie. De parcă ar mai conta, gândii eu, exact în momentul în care ajunsei în dreptul măcelăriei.

m & m

În viața oricărui om există câteva locuri sacre, niște biserici ale fascinației, monumente construite cu migală, credință, fabulație și erotism – asta avea să se întâmple mai târziu – în care învățăm care ne este de fapt religia. În ce mirosuri și culori credem, cine sunt oamenii, cum arată sexul opus, cum se înjură, cine este, de fapt, stăpân în cartier, ce este cu adevărat important pentru noi și multe, multe altele care nu ar încăpea nici în alte o sută de cărți despre viața noastră. Bisericile noastre, ale copiilor de pe strada Vulturescu, au fost o măcelărie și o mercerie.

***

Femeia cu părul gri, niciodată nu aveam să-i rețin numele, cumpăra mereu două bucăți de mușchi de porc, deși toată strada știa că trăiește singură. Noi, copiii, ne imaginam că folosește a doua halcă pentru a hrăni un monstru pe care-l ține ascuns în spatele casei și pe care ni se părea că-l auzim noaptea, când era foarte liniște și când deslușeam, printre sirenele locomotivelor ce păreau că eșuează și ele, ca oamenii-pește din orașul meu, fix în mica noastră gară, niște balene din oțel masiv, cu acel bot de cașalot nituit, călărite de mecanici aschimodici din cauza prafului de cărbune înghițit din tată-n fiu, niște mugete infernale, subtile deci ascunse chiar și auzului celui care doarme iepurește. Vedeam monstrul cum iese din bârlog, o ia pe doamna cu părul gri de braț și, în drum spre filarmonică unde aveau să asculte un magnific program de Mahler, sau poate chiar ceva Wagner, devastau măcelaria domnului Sas. Mă trezeam din coșmar înainte ca doamna cu părul gri și bestia să-și ocupe locurile în lojă – poate visul ar fi continuat cu decapitarea dirijorului sau, pentru că trăim până la urmă într-o ficțiune, cu a întregii orchestre.

Pe domnul Sas nu-l chema domnul Sas: era chiar un sas, dintr-o familie veche de prin Sibiu, ajuns nu se știe cum măcelar în orașul nostru și încă pe strada noastră unde micul dejun însemna praf de tristețe și așteptarea unei nenorociri. Domnul Sas avea mereu șorțul pătat cu sânge; era doar din neglijență, pentru că el primea marfă, pe sărăcia aia, doar o dată la două săptămâni, de obicei o jumătate de porc și o cutie metalică plină cu vită: mușchi, oase, măruntaie. De cele mai multe ori carnea ajungea la gunoi, pentru că, după două săptămâni în vitrină, nici câinii n-o mai mâncau, nici măcar curajosul și înfricoșătorul dulău al familiei zugravului de la nr.7 (fetei zugravului aveam să-i scriu prima poezie de dragoste; nu mai știu cum o chema, știu doar că mi-a zâmbit cu gura știrbă și apoi a zbierat tatiiii, vrea sssă mă violessseee!). Domnul Sas ne aduna în jurul lui – nu eram mulți: eu, fata zugravului, un băiat palid, astmatic și autist – cred că era fiul unui învățător și încă un grăsun, odrasla popii – de fiecare dată când tranșa carcasa. Începea un adevărat ritual, prin mânuirea șfichiuitoare a cuțitelor prin aer, atingând cu mângâieri bănuite doar prin zgomotele scurte, metalice și ascuțite, tocila, manevrată și ea cu agilitate și cu o pereche de mâini în plus, parcă. Tocila cădea la podea și, până să-ți dai seama, lamele înguste și dure sfârtecau șoricul gros, despicând apoi cu trosnituri foarte distincte pulpa de încheietura trunchiului. De fiecare dată aceste câteva minute aveau același efect asupra noastră: mie-mi ieșeau ochii din orbite așteptând ca porcul să tresară violent la rana provocată cu dexteritate de domnul Sas, fata zugravului leșina, astmaticul se pișa pe el dar râdea sincer cu gura până la urechi, băiatu’ popii striga cât zece porci înjunghiați la un loc omoarăăăă-l, în gâtuuu’ mă-ssssiiii! și apoi trăgea un pârț din cauza emoției care-i sugruma intestinele și destindea sfincterele. Domnul Sas hăcuia liniștit animalul, preț de două ceasuri bune. În fundal tremura răgușit un radio: măcelarul de pe Vulturescu tranșa carne numai când la radio era Mahler sau Wagner – aveam să-i recunosc mult mai târziu, când am invitat-o pe fata zugravului la filarmonică. Radioul mergea pe baterii și, când nu se găseau baterii în tot orașul, sasul ne ruga pe noi să le lovim cu putere de pământ, că poate mai scoatem ceva din ele, nu? O metodă pe care aveam s-o folosesc, la rândul meu, pentru lanternele din căminele Bucureștiului studențesc, scufundate în beznă imediat după ora zece seara.

***

La măcelaria sasului veneau tot felul de oameni: de contabilul de la nr.10, mort și el de foame din cauza prăbușirii economiei, văduva inginerului – plecat pe front și mort, undeva aproape de Făgăraș, i s-a comunicat într-un plic galben, de cei cinci frați de la colț cu Porumbescu rămași fără ambii părinți, din cauza unui accident, de data asta, și chiar de mama, când se îndura să lase pentru o jumătate de oră balansoarul de pe scândura albastră din antreu și în lunile fericite în care Ministerul de Război ne trimitea pensia de urmaș. Sasul era tatăl, fratele și, câteodată, chiar sfântul nostru duh pentru că obișnuia să mai conducă slujbe pentru sărmani care n-aveau bani de popă. La domnul Sas mergeai când aveai vreo problemă, când te luptai cu guvernul pentru pensie, când chemai pompele comunale că se înfundau canalele și puțeau a hoit de stăteam în casă cu zilele. Sasul era șeful șefilor. În zilele cu plicuri galbene, sasul era mai aproape de noi decât Dumnezeu.

***

– Draga mea, este absolut incredibil! Sunt aproape patru ani, mă-nțelegi, patru ani de când s-a terminat războiul, ne-au murit bărbații pe front și pentru ce? Statul distribuie tot fermoare militare, nasturi de camuflaj, material de cort. Nu tu o mătase, un dublu voal, un satin, o pânză mai de doamne-ajută să-ți faci o fustă, o bluză, ceva! Recunoșteai dintr-o mie vocea pițigăiată și veșnic nemulțumită a doamnei inginer.

Așa cum stăteam eu, în fund, ghemuit la marginea treptelor de lemn mereu mirosind reconfortant a petrosin, miros ce aveam să-l regăsesc curând la școala veche și scundă unde a ținut neapărat mama să mă trimită, puteam să aud aproape tot ce se vorbea în mercerie. Mă ajuta și un defect al ușii de la intrare care, daca nu era închisă cu lacăt, era trasă de arcul puternic spre înăuntru, lăsându-mi strecurate prin fanta de două degete cele mai delicioase conversații între cele care erau, la vremea aceea, cele mai delicate ființe de pe pământ: vecinele noastre.

– Draga mea doamnă, intervenea, cu un semiton mai jos, accent al desăvârșitei eleganțe și naivități de pension de provincie, doamna Marcu, proprietara merceriei de pe Vulturescu, războiul a avut nevoie de aceste fermoare, de acești nasturi blestemați, de culorile acestea de camuflaj. Cine știe câte vieți or fi salvat, cine știe, se întrebă doamna Marcu înălțând retoric, trufaș nasul spre oglinda de probă așezată oblic la îmbinarea dintre perete și tavan, mângâindu-și papiotele așezate cu grijă în cutiile speciale de pe vitrină, cine știe câte vieți or fi atârnat de firele acestor ațe minunate, de iscusința muncitoarelor în industria textilă, de milioanele de ore de sacrificiu? De o nuanță sau alta, până la urmă, nu? Poate că, într-un moment decisiv, soarele a ținut cu băieții și soții noștri și a ferit să lucească în ochii dușmanului dinții acestor minunății de fermoare, scutindu-i astfel de morți inutile? se înduioșase doamna Marcu, trecând cu degetele peste două seturi de fermoare prinse cu niște agrafe de un carton agățat în dreapta ei și scuturându-se discret sub tremurul unui fior inexplicabil, dar atât de femeiesc.

– Ei, hai, că vorbești prostii, se băgă în vorbă nevasta zugravului, nasturii e buni să țină în frâu prohabul bărbaților, ș-atâta, da? C-or fi ei pe front sau acasă, tot… niște porci e! zise cu zăduf lungana soție a zugravului, trăgând cu coada ochiului, pentru inspirație în discurs, către vitrina sasului. Zâmbindu-mi, mama trece pe lângă mine, și cere, aproape nedeslușit, nu înainte de a le saluta pe bunele noastre vecine, o papiotă neagră. Noi nu mai avem haine colorate de vreo câțiva ani, dar mie nu-mi păsa de culori atâta vreme cât aveam în picioare pantofi buni la cățărat sau bătut mingea. Sau fugit iute de Zaharia, un dement care arunca cu răngi după noi când ne auzea râzând pe sub obloanele lui, mereu închise. Cu același clinchet al clopoțelului lovit de ușă, mama ieșea, îmi mai zâmbea odată și se îndrepta încet, ca într-o plimbare, fără să-și abată privirea sau pasul măcar o singură dată, către locul unde avea să coasă cu ață neagră toate visele, gândurile, vorbele, zâmbetele, respirațiile, dorurile, plânsetele, oftaturile, într-o rochie minunată, colorată în feluri nebănuite cu care privirea noastră postbelică nu era obișnuită și avea să i se înfățișeze tatei, în bucătăria raiului, cu un blid de ciorbă în față, o ceapă spartă cu pumnul pe un fund de lemn și cu secole de minunată tăcere ochi în ochi înainte.

Îmi plăcea să număr clinchetele colpoțelului de la intrarea în merceria doamnei Marcu. Erau zile în care fugeam într-un suflet să-mi ocup locul pe scări, îndată ce mi se părea că aud prima vizitatoare. Intrau numai femei; singurul bărbat care a intrat vreodată pe ușa prăvăliei a fost un mesager militar, cu un plic galben. Nu-mi mai amintesc cum arăta doamna Marcu; îmi amintesc doar că, după porci măcelăriți pe Wagner, în țipete diaconești acoperite de pișat astmatic, în sunete ascuțite, albe, era cea de-a doua mare bucurie a mea: să ascult conversațiile doamnelor care intrau în mercerie. În acest budoar al curții regale Vulturescu, singurul confesional în care întrebările păcătoaselor străzii, sau chiar ale cartierului uneori, primeau binecuvântarea de o eleganță desăvârșită, de pension provincial, a doamnei Marcu.

***

E o tragedie, mă gândesc, că astăzi mai sunt doar câțiva oameni care își mai aduc aminte că pe strada Vulturescu au existat o măcelărie și o mercerie. Cine știe câte vieți or fi salvat fermoarele doamnei Marcu? Sau antricoatele domnului Sas?

***

Când am aflat că au demolat măcelăria, iar doamna Marcu a fost nevoită să vândă merceria pentru a-și putea pregăti propria înmormântare, am devenit ateu. Știu că pentru asta, într-o zi, soarele o să cadă fix pe dinții aurii ai fermoarului meu, dușmanul o să mă vadă și o să mă hăcuiască pe Wagner, sau chiar pe Mahler. Cu sunete ascuțite, metalice, albe, iar eu o să mă uit la mine cu ochii ieșiți din orbite, așteptând să mă doară.

***

(foto: București, 7 martie 2009, Canon 20D)


Universul astral

"Dubito, ergo cogito, cogito ergo sum."_ René Descartes

ORME SVELATE

la condivisione del dolore è un dono di amore da parte di chi lo fa e di chi lo riceve

Vocea gândurilor

Fobii plecând de la o singură fobie.

Sunday mood

·Don't look back. You are not going that way·

iulie in doi

Marcu Claudia Adriana

costiadiana

Societatea nu este structurată pe adevăratele valori, pentru că altfel nu ar mai fi așa cum este, permițând apariția acestor anomalii.

cartifaine

taraba cartilor de altadata

Blogul unui Bolnav (BUB)

Scriu ce am in minte.

simpleziceri

Just another WordPress.com site

tudorvisanmiu

”Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate” (Geneza, 33:11)

euzicasa

Share something you learned everyday!

SUNT UN ADOLESCENT REBEL

.... si asa vreau sa raman...

marine_observer

i owe it to the sea!

Ricette in Tavola

Ricette dall'Italia e dal mondo per portare in tavola sapori unici e piatti prelibati

Chefs4Passion

Paolo e Giacomo, due grandi appassionati di cucina che vogliono condividerne pensieri, sensazioni ed esperienze.

bazarnews.info!

cuget liber!

supravietuire a-z

aici esti in siguranta.

Bhutadarma

Nothing is impossible (at least that does not violate the laws of physics). When you can..violate the laws of physics!

Mihail stories

Tot ceea ce ne putem imagina este real

VIOREL COTINGHIU

Într-o lume relativă, nimic nu e definitiv

Monarhia Salvează România

"Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice şi a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile (poporului român)." - Majestatea Sa Regele Mihai I al României

GeekSci

Science and history geeks unite!

Gândurile dintre pagini!

Cărțile educă spiritul!

La Audacia de Aquiles

"El Mundo Visible es Sólo un Pretexto" / "The Visible World is Just a Pretext".-

Travelling with Lyn

My experiences in Italy and the world

mimbus07

Îmi place sa nu fiu înțeleasă, pentru că intr-un final fericit când apare adevărul, totul va fi apreciat. Asta mă va face să zâmbesc cu sufletul.

Only Orange

Jumătăţi de portocală într-o lume de mere

Diaspora si Reintregirea

Societatea civila pentru reintregirea Romaniei

Guliver Photo Blog

Photography, Hobby

Cooking with a Wallflower

Cooking. Baking. Crafting. Writing.

Ricette in Tavola

Ricette dall'Italia e dal mondo per portare in tavola sapori unici e piatti prelibati

Lumen in mundo

Nimic nu este atât de surprinzător ca viața. În afară de scris. - Ibn Zerhani

Cristian Lisandru

festina lente - prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări...

%d bloggers like this: