Erau vremuri grele. Fericirea se găsea în porții mici, venea de obicei în plicuri galbene purtând o ștampilă roșie, pătrată, circumscriind un număr de ordine dintr-un registru al viilor și morților, o marcă incofundabilă care împrăștia imediat în jur o liniște solidă, sufocantă. Tristețea venea cu aceleași plicuri, dar mai venea cu foame, cu văduve, cu infirmi, cu fotografii de familie sau de nuntă străduindu-se să se strecoare prin grilajele canalelor de la colțurile străzilor, și ele posace, prost sau deloc luminate noaptea, aceste vene cave pline de praful amărăciunii, o amărăciune care măcina suflete înainte de a auzi sau trăi primul te iubesc, și toată lumea trăia cu maxilarele inerte, deschise, pâlcurile de oameni slăbănogi păreau niște bancuri de pești eșuați, cu gurile căscate, deformate, așteptând să inspire, dintr-un moment într-altul, nenorocirea. Cu siguranță erau vremuri grele.
Pe una dintre străzile astea m-am născut eu. Cândva, între două bombardamente, își amintește mama, cu două moașe și un dentist care a leșinat înainte ca eu să-mi manifest, vocal, dorința de viață. Mama lăcrimează și acum când își aduce aminte. N-a fost ușor, băiete. Puteam să mor sub o bombă sau din cauza ta. Am trăit și, uite, te văd azi mare, senin, fără grija vreunui război sau a unui copil. Ce folos, mi-am zis în gând, închizând ușa în spatele meu, lăsând-o pe mama legănându-se printre amintiri pe balansoarul din antreul pardosit cu scânduri albastre. Un ultim cadou făcut de tata înainte de a dispărea pentru totdeauna. În război sau cu altă femeie. De parcă ar mai conta, gândii eu, exact în momentul în care ajunsei în dreptul măcelăriei.
În viața oricărui om există câteva locuri sacre, niște biserici ale fascinației, monumente construite cu migală, credință, fabulație și erotism – asta avea să se întâmple mai târziu – în care învățăm care ne este de fapt religia. În ce mirosuri și culori credem, cine sunt oamenii, cum arată sexul opus, cum se înjură, cine este, de fapt, stăpân în cartier, ce este cu adevărat important pentru noi și multe, multe altele care nu ar încăpea nici în alte o sută de cărți despre viața noastră. Bisericile noastre, ale copiilor de pe strada Vulturescu, au fost o măcelărie și o mercerie.
***
Femeia cu părul gri, niciodată nu aveam să-i rețin numele, cumpăra mereu două bucăți de mușchi de porc, deși toată strada știa că trăiește singură. Noi, copiii, ne imaginam că folosește a doua halcă pentru a hrăni un monstru pe care-l ține ascuns în spatele casei și pe care ni se părea că-l auzim noaptea, când era foarte liniște și când deslușeam, printre sirenele locomotivelor ce păreau că eșuează și ele, ca oamenii-pește din orașul meu, fix în mica noastră gară, niște balene din oțel masiv, cu acel bot de cașalot nituit, călărite de mecanici aschimodici din cauza prafului de cărbune înghițit din tată-n fiu, niște mugete infernale, subtile deci ascunse chiar și auzului celui care doarme iepurește. Vedeam monstrul cum iese din bârlog, o ia pe doamna cu părul gri de braț și, în drum spre filarmonică unde aveau să asculte un magnific program de Mahler, sau poate chiar ceva Wagner, devastau măcelaria domnului Sas. Mă trezeam din coșmar înainte ca doamna cu părul gri și bestia să-și ocupe locurile în lojă – poate visul ar fi continuat cu decapitarea dirijorului sau, pentru că trăim până la urmă într-o ficțiune, cu a întregii orchestre.
Pe domnul Sas nu-l chema domnul Sas: era chiar un sas, dintr-o familie veche de prin Sibiu, ajuns nu se știe cum măcelar în orașul nostru și încă pe strada noastră unde micul dejun însemna praf de tristețe și așteptarea unei nenorociri. Domnul Sas avea mereu șorțul pătat cu sânge; era doar din neglijență, pentru că el primea marfă, pe sărăcia aia, doar o dată la două săptămâni, de obicei o jumătate de porc și o cutie metalică plină cu vită: mușchi, oase, măruntaie. De cele mai multe ori carnea ajungea la gunoi, pentru că, după două săptămâni în vitrină, nici câinii n-o mai mâncau, nici măcar curajosul și înfricoșătorul dulău al familiei zugravului de la nr.7 (fetei zugravului aveam să-i scriu prima poezie de dragoste; nu mai știu cum o chema, știu doar că mi-a zâmbit cu gura știrbă și apoi a zbierat tatiiii, vrea sssă mă violessseee!). Domnul Sas ne aduna în jurul lui – nu eram mulți: eu, fata zugravului, un băiat palid, astmatic și autist – cred că era fiul unui învățător și încă un grăsun, odrasla popii – de fiecare dată când tranșa carcasa. Începea un adevărat ritual, prin mânuirea șfichiuitoare a cuțitelor prin aer, atingând cu mângâieri bănuite doar prin zgomotele scurte, metalice și ascuțite, tocila, manevrată și ea cu agilitate și cu o pereche de mâini în plus, parcă. Tocila cădea la podea și, până să-ți dai seama, lamele înguste și dure sfârtecau șoricul gros, despicând apoi cu trosnituri foarte distincte pulpa de încheietura trunchiului. De fiecare dată aceste câteva minute aveau același efect asupra noastră: mie-mi ieșeau ochii din orbite așteptând ca porcul să tresară violent la rana provocată cu dexteritate de domnul Sas, fata zugravului leșina, astmaticul se pișa pe el dar râdea sincer cu gura până la urechi, băiatu’ popii striga cât zece porci înjunghiați la un loc omoarăăăă-l, în gâtuuu’ mă-ssssiiii! și apoi trăgea un pârț din cauza emoției care-i sugruma intestinele și destindea sfincterele. Domnul Sas hăcuia liniștit animalul, preț de două ceasuri bune. În fundal tremura răgușit un radio: măcelarul de pe Vulturescu tranșa carne numai când la radio era Mahler sau Wagner – aveam să-i recunosc mult mai târziu, când am invitat-o pe fata zugravului la filarmonică. Radioul mergea pe baterii și, când nu se găseau baterii în tot orașul, sasul ne ruga pe noi să le lovim cu putere de pământ, că poate mai scoatem ceva din ele, nu? O metodă pe care aveam s-o folosesc, la rândul meu, pentru lanternele din căminele Bucureștiului studențesc, scufundate în beznă imediat după ora zece seara.
***
La măcelaria sasului veneau tot felul de oameni: de contabilul de la nr.10, mort și el de foame din cauza prăbușirii economiei, văduva inginerului – plecat pe front și mort, undeva aproape de Făgăraș, i s-a comunicat într-un plic galben, de cei cinci frați de la colț cu Porumbescu rămași fără ambii părinți, din cauza unui accident, de data asta, și chiar de mama, când se îndura să lase pentru o jumătate de oră balansoarul de pe scândura albastră din antreu și în lunile fericite în care Ministerul de Război ne trimitea pensia de urmaș. Sasul era tatăl, fratele și, câteodată, chiar sfântul nostru duh pentru că obișnuia să mai conducă slujbe pentru sărmani care n-aveau bani de popă. La domnul Sas mergeai când aveai vreo problemă, când te luptai cu guvernul pentru pensie, când chemai pompele comunale că se înfundau canalele și puțeau a hoit de stăteam în casă cu zilele. Sasul era șeful șefilor. În zilele cu plicuri galbene, sasul era mai aproape de noi decât Dumnezeu.
***
– Draga mea, este absolut incredibil! Sunt aproape patru ani, mă-nțelegi, patru ani de când s-a terminat războiul, ne-au murit bărbații pe front și pentru ce? Statul distribuie tot fermoare militare, nasturi de camuflaj, material de cort. Nu tu o mătase, un dublu voal, un satin, o pânză mai de doamne-ajută să-ți faci o fustă, o bluză, ceva! Recunoșteai dintr-o mie vocea pițigăiată și veșnic nemulțumită a doamnei inginer.
Așa cum stăteam eu, în fund, ghemuit la marginea treptelor de lemn mereu mirosind reconfortant a petrosin, miros ce aveam să-l regăsesc curând la școala veche și scundă unde a ținut neapărat mama să mă trimită, puteam să aud aproape tot ce se vorbea în mercerie. Mă ajuta și un defect al ușii de la intrare care, daca nu era închisă cu lacăt, era trasă de arcul puternic spre înăuntru, lăsându-mi strecurate prin fanta de două degete cele mai delicioase conversații între cele care erau, la vremea aceea, cele mai delicate ființe de pe pământ: vecinele noastre.
– Draga mea doamnă, intervenea, cu un semiton mai jos, accent al desăvârșitei eleganțe și naivități de pension de provincie, doamna Marcu, proprietara merceriei de pe Vulturescu, războiul a avut nevoie de aceste fermoare, de acești nasturi blestemați, de culorile acestea de camuflaj. Cine știe câte vieți or fi salvat, cine știe, se întrebă doamna Marcu înălțând retoric, trufaș nasul spre oglinda de probă așezată oblic la îmbinarea dintre perete și tavan, mângâindu-și papiotele așezate cu grijă în cutiile speciale de pe vitrină, cine știe câte vieți or fi atârnat de firele acestor ațe minunate, de iscusința muncitoarelor în industria textilă, de milioanele de ore de sacrificiu? De o nuanță sau alta, până la urmă, nu? Poate că, într-un moment decisiv, soarele a ținut cu băieții și soții noștri și a ferit să lucească în ochii dușmanului dinții acestor minunății de fermoare, scutindu-i astfel de morți inutile? se înduioșase doamna Marcu, trecând cu degetele peste două seturi de fermoare prinse cu niște agrafe de un carton agățat în dreapta ei și scuturându-se discret sub tremurul unui fior inexplicabil, dar atât de femeiesc.
– Ei, hai, că vorbești prostii, se băgă în vorbă nevasta zugravului, nasturii e buni să țină în frâu prohabul bărbaților, ș-atâta, da? C-or fi ei pe front sau acasă, tot… niște porci e! zise cu zăduf lungana soție a zugravului, trăgând cu coada ochiului, pentru inspirație în discurs, către vitrina sasului. Zâmbindu-mi, mama trece pe lângă mine, și cere, aproape nedeslușit, nu înainte de a le saluta pe bunele noastre vecine, o papiotă neagră. Noi nu mai avem haine colorate de vreo câțiva ani, dar mie nu-mi păsa de culori atâta vreme cât aveam în picioare pantofi buni la cățărat sau bătut mingea. Sau fugit iute de Zaharia, un dement care arunca cu răngi după noi când ne auzea râzând pe sub obloanele lui, mereu închise. Cu același clinchet al clopoțelului lovit de ușă, mama ieșea, îmi mai zâmbea odată și se îndrepta încet, ca într-o plimbare, fără să-și abată privirea sau pasul măcar o singură dată, către locul unde avea să coasă cu ață neagră toate visele, gândurile, vorbele, zâmbetele, respirațiile, dorurile, plânsetele, oftaturile, într-o rochie minunată, colorată în feluri nebănuite cu care privirea noastră postbelică nu era obișnuită și avea să i se înfățișeze tatei, în bucătăria raiului, cu un blid de ciorbă în față, o ceapă spartă cu pumnul pe un fund de lemn și cu secole de minunată tăcere ochi în ochi înainte.
Îmi plăcea să număr clinchetele colpoțelului de la intrarea în merceria doamnei Marcu. Erau zile în care fugeam într-un suflet să-mi ocup locul pe scări, îndată ce mi se părea că aud prima vizitatoare. Intrau numai femei; singurul bărbat care a intrat vreodată pe ușa prăvăliei a fost un mesager militar, cu un plic galben. Nu-mi mai amintesc cum arăta doamna Marcu; îmi amintesc doar că, după porci măcelăriți pe Wagner, în țipete diaconești acoperite de pișat astmatic, în sunete ascuțite, albe, era cea de-a doua mare bucurie a mea: să ascult conversațiile doamnelor care intrau în mercerie. În acest budoar al curții regale Vulturescu, singurul confesional în care întrebările păcătoaselor străzii, sau chiar ale cartierului uneori, primeau binecuvântarea de o eleganță desăvârșită, de pension provincial, a doamnei Marcu.
***
E o tragedie, mă gândesc, că astăzi mai sunt doar câțiva oameni care își mai aduc aminte că pe strada Vulturescu au existat o măcelărie și o mercerie. Cine știe câte vieți or fi salvat fermoarele doamnei Marcu? Sau antricoatele domnului Sas?
***
Când am aflat că au demolat măcelăria, iar doamna Marcu a fost nevoită să vândă merceria pentru a-și putea pregăti propria înmormântare, am devenit ateu. Știu că pentru asta, într-o zi, soarele o să cadă fix pe dinții aurii ai fermoarului meu, dușmanul o să mă vadă și o să mă hăcuiască pe Wagner, sau chiar pe Mahler. Cu sunete ascuțite, metalice, albe, iar eu o să mă uit la mine cu ochii ieșiți din orbite, așteptând să mă doară.
***
(foto: București, 7 martie 2009, Canon 20D)
Mădălina lu' Cafanu 