Tag Archives: Proză

Dumnezeu este mare !

O mamă s-a îmbolnăvit de Zona Zoster …

 Zona era localizată la ochi, nas şi faţă. Durerea a fost cumplită. A fost nevoie de internare …
Un singur medic a fost de găsit în tot spitalul de boli de piele. Ceilalţi erau plecaţi la un … Congres de Medicină …  Medicul a rămas cu un întreg spital pe cap. Dar Dumnezeu este mare. Ce nu reuşea să facă medicul, făcea Dumnezeu. Pe gratis !

În toaleta comună dintre saloane, robinetul nu se putea opri niciodată. Spitalul avea instalator plătit. Avea şi manager de spital. La mijloc era o garnitură. Pentru care nu s-a găsit timp. Dar Dumnezeu e mare. Un primar a vrut să faca din banii publici fântâni arteziene în centrul oraşului. Apa a fost oprită, şi robinetul nu a mai curs. Dumnezeu este mare. Pe gratis !

Scaunul toaletei curgea într-una. Un miros fetid emana şi din toaletă, din această cauză. Nu puteai să mergi la toaletă, fără să iei pe tălpi mireasma de urină sau excremente. Era nevoie de o mână de ciment, şi o mână de meseriaş care să o pună, în jurul scaunului de la wc. Dar, aşa cum spuneam, apa a fost oprită, din cauza primarului care visa fântâni arteziene în centrul oraşului. Dumnezeu este mare. Pe gratis !

Prin plafoanele mucegăite, se infiltra apa de la etajele superiuoare. Dar apa a fost oprită. Din aceleaşi binecuvantate motive. Dumnezeu este mare.Pe gratis !

Unele infirmiere intrau vijelios în saloane, şi strigau ca un Kapo de lagăr: Cutare ! ( numele…) Urma lista de învinuiri. Pacienţii erau nişte băbuţe care tremurau de frig, foame, şi boală, în saloane. Erau acuzate că le-a căzut vreo bucată de vată pe jos. După masă, farfuriile rămâneau neridicate ore în şir. Spitalul avea şi manager, şi medici … Toţi erau plecaţi la Congrese de Medicină … Unul singur nu se putea ocupa de toate. Să aducem slavă lui Dumnezeu. Le aranja el, aşa cum se putea, pe toate. Pe gratis !

Nici brancardierii, nici asistenţii, nu erau îndeajuns. În plus, mulţi dintre ei urmau să plece la Curubeşti. Să protesteze pentru mărirea salariilor. Pentru care merite ? Dumnezeu ştie ! Dumnezeu este mare ! Pe gratis !

Mama era pensionară. A plătit o viaţă întreagă asistenţa de spitalizare. Precum toţi din familia ei, azi salariaţi, printr-o minune dumnezeiască. La internare, i s-a spus că spitalul nu are medicamante pentru boala ei. Să şi le cumpere pe banii ei. Şi le-a cumpărat. După două zile, i s-a spus că medicamentele cumpărate pentru două săptămâni s-au terminat. Să mai cumpere.A mai cumpărat. Pe toate Dumnezeu le descurcă pentru binele oamenilor. Dumnezeu este mare ! Pe gratis !

Scriu degeaba. Nu mă plăteşte nimeni. Nu mă citeşte nimeni. Nu ia nimeni nici-o măsură. NU SUNT BANI !!! Dacă acum nu răspunde pentru nimic, nimeni, credeţi că va răspunde cineva când vor exista mai mulţi bani ? Vă înşelaţi …

Dumnezeu lucrează pe gratis ! Dumnezeu este mare !

Liviu Florian Jianu


Scrisoare către un cunoscut …

Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp …

Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină …

Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.

Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.


Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc.

Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi.

Pe cine minţeai ?

Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.


E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat …

Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine … eu ţi-am dat tot …

Tu n-aveai niciodată timp pentru mine, săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău ! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă.

Iartă-mi aceste „consideraţii” generale …

O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea iertapentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată.

Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.

N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vină … N-aveai niciodată timp …

Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate.

Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut.

Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină …

De fapt, aşa e bine …  să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru !

Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viaţa ta …

Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una !

Tu n-ai nici o vină.Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi  lei ?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi …

Scrisoare către un cunoscut de Ileana Vulpescu


Buzunarele

Croitorul Deliu era un bun meseriaş …

 Costumele croite de dânsul cădeau ca turnate. Este adevărat că mulţi dintre colegii de breaslă atribuiau reuşita hainelor, sacourilor şi pantalonilor croiţi de dânsul stofelor pe care le folosea, dar asta nu umbrea cu nimic măiestria croitorului. Muncind cu pasiune şi răbdare, şi fiind un om chibzuit, croitorul avea de toate: apartament, automobil, bani în bancă, îşi făcea în fiecare an concediul cu familia, la munte, şi la mare.
Într-o dimineaţă, în atelierul lui de la subsolul blocului în care locuia, a intrat domnul Costache, un vechi client. Avea faţa roşie şi transpirată şi îşi ştergea des chelia cu o batistă albastră cu picăţele.
“- Domnule Deliu, îmi cresc buzunarele !” – a strigat el, şi a rămas lângă uşă, privind spre croitor cu speranţă.

Domnul Deliu tocmai terminase de tras o mânecă la maşina de cusut. Şi-a ridicat încet ochii de sub ochelari şi a privit atent la domnul Costache. A recunoscut îndată că era îmbrăcat în costumul gri cu dungi negre pe care i-l livrase acum o săptămână. Dar, vai, domnul Costache avea perfectă dreptate. Buzunarele pantalonilor erau umflate şi atârnau ca două mingi de fotbal la stânga şi la dreapta fidelului său client. Mai mult, buzunarul din spate, după ce se înfăşurase de două ori în jurul şalelor, o luase pe cracul stâng, coborâse pe lângă genunchi şi mătura podeaua. Buzunarele hainei coborau ca nişte cravate până la călcâie.
Domnul Costache era un om cumsecade şi de cuvânt: niciun moment croitorul nu l-a suspectat că şi-a stricat singur superbul costum gri cu dungi negre, dar n-a avut nimic mai bun de făcut decât să asculte cuminte istorisirea acestuia: buzunarele creşteau în lungime cu 2-3 centimetri pe oră.

Croitorul Deliu ar fi fost mai liniştit dacă ar fi ştiut că acesta nu era decât începutul. În săptămâna următoare, toate croitoriile oraşului Corcodelia au fost asaltate de clienţi. Clienţi mai noi sau mai vechi. Să nu credeţi că toţi aveau cumsecădenia stimabilului domn Costache. Unii cereau indignaţi banii şi stofa înapoi. Alţii comandau în altă parte costume şi pantaloni noi. Croitorii dădeau din umeri şi nu pricepeau nimic: toate regulile meseriei erau respectate, materialele erau impecabile, dar…, inevitabil, indiferent de croitor, clienţii reclamau creşterea buzunarelor în câteva zile. Dar nu numai buzunarele noi aveau acest obicei. Toate buzunarele, indiferent de perioada în care au fost tăiate şi cusute, creşteau deopotrivă şi fără discriminare. Buzunarele croitorilor, medicilor, avocaţilor, angrosiştilor, comercianţilor, profesorilor, ţăranilor, inginerilor, tinichigiilor, instalatorilor, mecanicilor de locomotivă şi sportivilor etc … buzunarele femeilor, copiilor, bărbaţilor şi bătrânilor, şi, în ciuda tuturor apelurilor la calm, problema s-a extins rapid din Corcodelia în toată ţara. Calicia – o ţară frumoasă şi care avea de toate, se afla în faţa unei situaţii fără precedent. Academia Caliciei a fost desemnată să rezolve problema: dar, de la bun început, a fost pusă în faţa unei dileme: unii academicieni afirmau că buzunarele cresc, alţii că se umflă. În fine, cea de-a treia grupare afirma că se rotunjesc. Şi totul a rămas în stadiul acesta adică, în discuţie.

Dar creşterea ( umflarea, rotunjirea ) buzunarelor nu însemna nimic în sine, pe lângă consecinţa indirectă a acesteia: din cauza imenselor buzunare, cetăţenii Caliciei deveneau din ce în ce mai uşori şi se ridicau în aer. Preşedintele şi miniştrii puteau fi deseori văzuţi plimbându-se prin nori, cu buzunarele atârnând până la pământ. Practic, niciun cetăţean al Caliciei nu mai era cu picioarele pe pământ; de urgenţă, calicienii au hotărât să-şi umple rapid buzunarele. Începutul a fost făcut cu monezi autohtone: pisleii. Toţi îşi umpleau de dimineaţa până seara buzunarele cu pislei. Când moneda naţională de metal a fost epuizată, s-a apelat la cea de hârtie. În acest timp, s-a extras minereu, s-a bătut monedă şi alţi pislei au intrat în buzunarele calicienilor. Au urmat certificatele şi hârtiile de valoare. Dar buzunarele creşteau într-una şi oamenii ţopăiau, când pe jos, când prin aer. Medicii au început să-şi înghesuie în buzunare stetoscoapele, seringile, apoi paturile de spital. Politicienii – tomuri de cărţi despre libertate şi democraţie. CFR-iştii – şinele de cale ferată, traversele, vagoanele de marfă şi locomotivele. Energeticienii – cablurile, stâlpii de tensiune, termocentralele şi hidrocentralele. Poştaşii – taloanele de pensii şi corespondenţa. Constructorii – blocurile de locuinţe. Totul a intrat în buzunarele calicienilor, dar fără folos. Buzunarele creşteau în continuare.

Doctorii au continuat prin a-şi băga în buzunare pacienţii, profesorii – elevii, politicienii – alegătorii, ţăranii – sistemele de irigaţii şi pământul, inginerii – ecuaţiile, iar poeţii – sufletul. Fără nici-un folos: buzunarele creşteau într-una.

Finalul acestei povestiri e banal. În Calicia a mai rămas un singur om căruia îi creşteau buzunarele. Şi-a deschis buzunarul de la piept, a surâs şi a zis: “ I-am avut pe toţi la buzunarul cel mic” . Apoi, pentru că se ridica în aer, a intrat cuminte în propriu-i buzunar.

Jianu Liviu – Florian


D.

Motto: Parlamentarii propun pensionarilor soluţii pentru a supravieţui: “Să-şi vândă casa”

D.

– Dumneata, domnule D. , vei asigura impunerea (strângerea impozitelor) pe raza plasei…
– Dar nu am cu ce să mă deplasez în teritoriu, domnule Inspector-Şef …
– Te descurci dumneata … !
– Să trăiţi, am înteles !
– Voi urmări personal finalizarea lucrărilor de impunere … fiecare inspector îmi va raporta personal …
– Am înţeles, să trăiţi !

Inspectorii au ieşit afară. Unii râdeau, alţii fluierau a pagubă. Fiecare era sigur că în termenul stabilit nu va încheia nimeni impunerile (calculul si colectarea impozitelor de la populatie). Au ieşit ca potârnichile din clădirea administraţiei financiare.

Inspectorul D. era de statură medie, slab, osos, plin de vână nervoasă. Mergea din sat în sat, din comună în comună. Drumuri gloduroase. Nu era piatră. Nu era asfalt. Când ploua, drumul era o mlaştină nămoloasă. Abia sosit, era întîmpinat invariabil cu aceleaşi cuvinte:
– Bine aţi venit, domnule inspector ! Dar poftiţi mai întâi la masă … să îmbucaţi ceva … aţi făcut drum lung până aici … v-am pegătit toate cele de cuviinţă … avem şi un vin deosebit …
– Nu ! se încrunta D. Nu mănânc şi nu beau nimic ! Si apoi, mi-a pus nevastă-mea o pâine şi un pui fript în plasă !
– Dar cum se poate una ca asta ? Veţi lucra câteva zile ! Nu este nici o grabă !
– Vă rog să nu insistaţi ! Am nevoie de un scaun şi de o masă ! A, să nu uit ! Să îmi aduceţi şi o lampă !
Lucra zi si noapte. Om după om venea la primărie sau la şcoală. Dumneata … câte iugăre de pământ … câte animale … ce producţie … ce impunere …Fiecare se ruga de câte o scutire … cu o plasă în mână … îi refuza … rar de tot, îl impresionau sărăcia şi necazul, şi accepta o reducere, dând omul afară, cu plasă cu tot, pe uşă …
Din când în când, primarul bătea la uşă şi scâncea:
– Domnule inspector, vă rugam frunos, veniţi la masă, nu aţi mâncat de … zile !
– V-am rugat să nu mă deranjaţi ! se răstea omul de pe scaun, cu pantaloni agăţaţi cu bretele de umeri, cu ochelarii pe nas. .. Eu am un plan, trebuie să termin în 3 zile lucrarea … O coajă de pâine să îmi aduceţi si o cană de apă ….
Primarul ieşea … De când lucrează ? Om după om, sătean după sătean … Calcula … Calcula de mână, refăcea calculele … Seara, noaptea, cu cearceafurile de hârtie în mână, făcea subtotalurile şi totalurile … Urmărea cheile de verificare … O lua de la capăt …
Termina…. La plecare, primarul şi fruntaşii satului dădeau să îi strecoare ceva în buzunar …
– Nu primesc nimic, ridica tonul inspectorul. Totuşi, dacă doriţi să mă ajutaţi, am o rugăminte … Am nevoie de o şaretă … de o căruţă … ceva … să ajung până în comuna următoare …
– Se poate, domnule inspector ? Se aranjeaza imediat … Măi , Ioane …
D. ajungea în comuna următoare şi o lua de capăt … Erau comune care nu aveau nici măcar un cal. Atunci, o lua pe jos, pe drumul plin de hârtoape şi noroaie. Pe râpe. Cu servieta jerpelită de întrebuinţare după el. Cu o umbrelă în mână … Ca o sperietoare … Ud până la piele, sau uscat ca un peşte, la soare.
R. , inspectorul general, bătea nervos cu creionul în masă.
– Au trecut 3 luni, domnilor inspectori, şi impunerile nu sunt încheiate ? Vă voi da afară pe toţi ! Veţi rămâne pe drumuri … Nici o lucrare nu este finalizată ?
– Ba da, domnule general !
– Cine a spus da ?
– Eu !
R. a plecat ochii, căutând prin sală. Era un om masiv, cu ochii bulbucaţi, şi braţe butucănoase. Un uriaş. Pe la mijlocul sălii, dădu cu ochii de D. , care se ridicase în picioare …
– Eu, domnule inspector, eu am terminat !
– Dar dumneata ai avut cea mai mare regiune!
– Aşa este, dar m-am descurcat !

R. îl privi cu luare aminte …
– Priviţi-l, domnilor, pe colegul dumneavoastră ! A avut cea mai grea regiune, şi a terminat primul ! Să vă fie ruşine ! Uitaţi-vă la el ! Îi cad pantalonii de pe el de atâta muncă ! Îi mai incape unul ca el în bretele ! Domnule inspector D., vă rog să vă depuneţi raportul până mâine, la mine, şi apoi, aveţi 2 zile de concediu, acordate de mine ! Te aşteaptă nevasta, omule ! Odihneşte-te şi dumneata două zile ! Am încheiat, domnilor ! Să vă fie ruşine !
D. a fost acuzat mai târziu că are apucături de boier, străine clasei muncitoare. Pentru că se deplasează cu şareta de la un sat la altul. A fost meritul inspectorului general R. Că i-a luat apărarea: Era să fie dat afară din servici …. R. a tunat: Se deplasează, tovarăşi, pentru că altfel, nu ar termina impunerile nici într-un an. Cum să facă faţă drumurilor prin plasă ? Pe jos ? Când ar termina omul ăsta ? Şi cum ar ajunge de ostenit acolo unde trebuie să fie proaspăt, să conducă impunerile ?
D. a iesit la pensie cu 200 de pâini pe lună. Era bolnav de nervi. Artrită. Prostată. Soţia lui era casnică. Nu avea nici un venit. După moartea ei, şi după 1989, mânca pâine uscată, şi bea apă. Iarna, nu făcea focul. A trăit până la 94 de ani. În ultima parte a vieţii, a poftit o dată două clătite, altă dată un suc. Nepoţii care stăteau cu el şi-au permis, din economii, să îi ofere această agapă.

Jianu Liviu -Florian – Proză