Mâinile mamei …

Stau câteodată, minute în şir, şi o privesc pe mama. Slabă, cu ochii foarte blânzi şi cu părul peste care, în ultimele toamne, au picurat parcă boabe de brumă. Munceşte toată ziua, până seara, târziu.

Aseară, pe când cosea un goblen, mi-am oprit privirea asupra gingaşelor ei mâini. 

Ce frumoase erau mâinile mamei !

Am stat de vorbă cu ele, dar în gând, ca să nu priceapă mama: ” Voi m-aţi legănat zile şi nopţi de-a rândul. M-aţi mângâiat pe frunte când făceam o faptă frumoasă, care o mulţumea pe mama. Mi-aţi purtat mâna când începusem a scrie primele litere. Şi tot voi neobosite, îmi cuprindeaţi obrajii când aveam vreo supărare. Vă simţeam mângâierea dulce chiar şi atunci când eram departe de mama … eraţi parcă lângă mine şi în seara aceea când m-am rătăcit prin pădure. ”

Apoi iar le-am privit, şi mama cosea mereu fără să simtă focul ochilor mei. Ea nu ştia că-i slăvesc, în gând, mâinile. Deodată, mi s-a părut că stânga a întrebat-o pe dreapta:

– Eşti trudită ?
– Mai pot, mai pot ! … îi răspunse surorii ei.  Se înţelegeau parcă în şoaptă, prin telefonul firului de aţă …

M-am ridicat, apoi m-am aplecat să sărut mâinile cele mai frumoase din lume. Dar mama, observând că mă aplec, mi-a zis:

– Ţi-e somn, draga mamii ?

Şi nu i le-am sărutat atunci, ca să nu priceapă că i le-am privit atâta vreme. Dar astă-noapte am avut visul cel mai frumos …

Când m-am trezit, am sărutat cele mai scumpe mâini din lume …