„Să ne risipim aceste sărmane două zile ce le avem de trăit, scuipând pe oameni, să uiţi, că un soare arde pe cer, că râuri curg pe pământ, că atâta desfătare cuprinde o pădure răcoroasă, ori un câmp plin de flori; să uiţi – ceea ce nu uită nici un vierme – că avem tot ce ne trebuie ca să sorbim viaţa, toată viaţa, atâta timp cât ochii ne sunt deschişi…
Photo credit: flytography
…şi să ne trecem vremea dând palme orişicui, când e mult mai sănătos să te dovedeşti prieten chiar şi aceluia care caută în tine un duşman, – nu e ăsta un adevărat blestem al lumii ?”
Crezul meu – Panait Istrati
Paris – Iunie 1924
