Tag Archives: Mihai Eminescu

Şi era ploaie cu senin …

Şi era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Şi le îndoaie …

Acuma toţi ei înfloresc
De primăvară
Ş-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.

Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia şiroind
Pe-a ta fereastră.

Şi-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Şi numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.

Atât de dulce şi de plin
C-aşa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie …

Mihai Eminescu

Şi era ploaie în senin,

Şi era ploaie în de ochi,

Şi-mi eram eu ce mi-l suspin, în praful frunzelor de ploi,

Şi-mi era ploaie …

Şi lumină,

Şi era  nor şi zi senină,

Şi-mi era ceaţă în de ochii,

Şi nu ştiam să număr plopii …

Cafanu


Eminescu, Veronica, Creangă

Primul film documentar despre Eminescu, are titlul “Eminescu, Veronica, Creangă” şi a fost realizat de Octav Minar în 1914.

Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenţa şi importanţa naţională a acestui document a fost semnalată în presă (“Săptămâna Financiară” şi revista “Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Filmul poate fi vazut integral pe site-ul Certitudinea.ro


Rugăciunea unui dac

Motto: ” Panule , ştii tu că în Lumea asta nu este nimic mai interesant decât Istoria poporului nostru, Trecutul lui … ”
(Amintiri de la Junimea)

ROMÂNIA - BUCEGI - SFINX 

Pe când nu era Moarte, nimic Nemuritor,
Nici sâmburul Luminii de Viaţă dătător,
Nu era Azi, nici Mâine, nici Ieri, nici Totdeauna,
Căci Unul erau Toate şi Totul era Una;
Pe când Pamântul, Cerul, Văzduhul, Lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în Sine-mi:
Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi ?

El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi Zeii
Şi din noian de ape puteri au dat Scânteii,
El Zeilor dă Suflet şi Lumii Fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i,
El este Moartea Morţii şi Învierea Vieţii !

Şi el îmi dete ochii să văd Lumina Zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele Milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul Repaos !

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între Oameni devină Cel Întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pan’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Căci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem Mama, pe care am iubit-o ‘
Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor …
Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.

Strain şi făr’ de lege de voi muri ‘ atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroana scumpă
Ce-o să amute cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Indură-te, stăpane, si dă-i pe veci Viaţă !

Astfel numai, Părinte, eu pot sa-ţi mulţumesc,
Că tu mi-ai dat în Lume norocul să Trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n Stingerea Eternă dispar fără de urmă !

Mihai Eminescu
1879, 1 septembrie