– Ai ales… Streets with no names, ai uitat de Pride şi ai înţeles… C’est la vie;
– E Andrei azi, să-l sărute Domnul !
– Amin !
– Amin ţie mamă ce-ţi duci dorul !
– De azi dimineaţă încerc să nu plâng… să nu las totul aici …şi să vin acasă…
– Trece, Mădălina… totul trece;
Totul… şi viaţa ce o ştim aşa cum este; aşa cum a fost, aşa cum nu încă o ştim…
– M’ai învăţat să ştiu, mă vei învăţa să ştiu …mulţumire …
– Ştiu şi plânsul, nu plecasem încă din ţară şi plângeam de dor şi am avut tăria să nu mă cred nebun; şi am rămas cu dorul şi nu am să-l uit;
– Mulţumiri pentru stat alături, Cafanu !
– Am “mâncat” pâinea; nu o spun cu aroganţa celui ce a avut experienţa; ci cu înţelegerea a ceea ce-ţi eşti acum.
– Mult frumos, Cafanu !
– Eşti frumoasă tu atât timp cât nu uiţi ce eşti; nu uiţi că-i eşti datoare …ţărânii.
– Nu uiţi că ai născut un pui în ţărâna de acolo unde se adună praful oaselor bunilor… cum de nu putem scăpa de praful acesta ?
Cum de alţii pot şi noi românii nu ?
– E dor, Cafanu …e mult dor …
– Şi-i dor de sărbători cu cineva alături de suflet… şi dor de copilărie, unde o casă în care păpuşa era mai mare decât copilăria, era iubită fără să ceară de mâncare…
Şi-i dor de o casă de la bunici în care eram iubită mai mult decât fântâna din curte; e dor de un câmp ce numai adolescenţa l-a ştiut în splendoarea lui;
Şi-i dor de un cineva care nu a ştiut că mi-e dor;
Şi-i iară dor de o iarnă înzăpezită ce privea o catedrală ce-şi găsea picturile încă umede;
Şi-i dor de ce eram şi nu mai sunt; mi-e dor de fragi şi frunze şi pământ; de cer şi nori şi o parcare; de linii de tramvai şi lumânări; de iasomie şi de tamâie durere;
De tot şi de mine…
Pace ţie Mădălina !
Cafanu …
