Păpuşa mea …

Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am găsit-o …

Nu-mi mai amintesc. Poate că mi-a adus-o Moş Crăciun cu surâsul mamei. Poate că mi-a crescut în braţe, aşa cum cei mai frumoşi muguri cresc din copacii tineri. Sau poate că mi-au adus-o berzele odată cu primăvara, într-un colţ de copilărie. Şi tocmai de aceea, poate că am iubit-o. Pentru că venea dintr-o lume necunoscută. Şi tot ceea ce este nelămurit te atrage, te învăluie în iubire. Lumea ei era lumea celor care, în tăcere, niciodată cu cuvinte, îmi umpleau braţele cu cuibăriri calde. În fiecare rochiţă cusută stângaci, dar cu drag, îmi lăsam pentru totdeauna o frântură din copilăria mea. I-am pus ghetuţele întâilor mele drumuri, i-am pus căciuliţa întâilor mei fulgi de zăpadă. Am îmbrăcat-o toată în întâia mea copilărie… Şi i-am cerut în schimb singurul ei surâs pe care-l avea pus pe buze de cineva necunoscut din lumea necunoscută de unde venea şi ea. Printre pânzele de păianjen ale copilăriei am gasit-o, poate putin obosită de aşteptare. Era aceeaşi… Chiar dacă avea capul spart şi mâinile rupte… Căci păpuşa mea nu era în porţelanul acela cu ochi albaştri şi zâmbetul încremenit, ci în pieptul meu, prietena gândurilor şi a drumurilor mele. Şi pentru prima oară am simtit că-n cartea de gramatică lipseşte din rândul fiinţelor, una singură

… Păpuşa mea !