Două pixuri

Două pixuri

Duminică se clătinase de spaima morţii; de spaima că nu va ştii să lucreze nimic la serviciu; de spaima că va rămâne fără serviciu; de spaima că, peste ani, copiii lui, acum elevi, nu vor găsi un serviciu; de spaima că a uitat tot: să se îmbrace, să mănânce; de spaima că nu mai avea ce să mai îmbrace şi ce să mai mănânce. Şi azi, era o după-amiază liniştită, în care se întorcea de la serviciu, fericit. Ajutase o colegă, şi, pe jumătate, reuşise. Bineînţeles, şefii nu vor şti nimic. Nu vor şti că fusese la un pas de cădere psihică. Nu vor şti că ajutase o colegă. Nu vor şti că o zi întreagă se rugase, în timp ce lucra, sau se odihnea.Şi acum, biserica în care intra dimineaţa şi după-amiaza îl aştepta. Îl aştepta să se roage. Cu fiecare rugăciune, i se părea că se întăreşte. Că ajunge mai aproape de Dumnezeu.
Lângă gardul bisericii, doi oameni. Pe unul îl cunoştea. Mătura ades aleile bisericii. Nu avea serviciu, dar se aciuase ca om de casă pe lângă parohia părintelui. “Nu vă supăraţi” , i se adresă omul, “nu aveţi cumva un ban, uitaţi, dânsul este subinginer chimist, are 57 de ani, şi nu mai găseşte nicăieri serviciu. Poate aveţi ceva să îi daţi…”
Se opri privind omul. În aceeaşi zi, citise într-o pauză viaţa Sfântului Filaret cel Milostiv. A ocolit cu grijă din cartea vieţilor sfinţilor vieţile mucenicilor. Atâta suferinţă vie, atâta sânge, în numele credinţei. Ori, el era slab în carne. Tremura de frica chinurilor pe care le suferiseră mucenicii înainte de moarte. Citind viaţa sfântului Filaret, s-a simţit ca înjunghiat de mila fără istov a sfântului, în faţa oricărui sărac. Ca un Iov, Sfântul şi-a dat ultimul bou, ultima vacă, ultima haină, ultimul fagure de miere, pentru a ajuta câte un nevoiaş. A rămas mai sărac decât ultimul sărac pe care l-a ajutat. A rămas numai cu credinţa în Dumnezeu.

Se scotoci prin buzunare. “Nu am nimic, nici un ban. Ce pot să vă dau ? Scotoci mai bine in geantă. Găsi un pix. Uite, să vă dau un pix”. Subinginerul luă pixul ieftin în mână cu veneraţie. “Vă mulţumesc foarte mult”. “Ce să vă mai dau? Nu mai am ce. Nu am nici un ban.” “Nici haine nu are. Nici pantofi … Poate aveţi ceva acasă … Şi faceţi un pachet”, interveni îngrijitorul. “Da, sigur”, îngăimă. “Poate, continuă îngrijitorul, scrieţi despre domnul subinginer”. Începuse să se clatine. Se apropie de om. “Cum vă numiţi ?” “Ilie Goldur. Sunt subinginer chimist. “ “Unde locuiţi ?” “Într-o garsonieră. Am 2000 de pâini datorie la întreţinere. Şi nu am nici un venit. Până în 2007. Când voi fi pensionat. “ “Dar nu aţi încercat, până atunci, să vă pensionaţi pe caz de boală ?” “Nu. Nu am avut bani. “ “Aveţi familie ?” “Nu. Sunt despărţit. “ “Şi din ce trăiţi ?” “Sunt zile în care poţi primi de la oameni 10-20 de mii. Adică o pâine. Chiar două. Dar sunt şi zile în care nu primeşti nimic.”

 Omul era îmbrăcat într-o scurtă de şantier. Era mic de statură. Proaspăt la minte. În picioare purta pantofi uzaţi de pânză. Scurta, deschisă, îi expunea pieptul arămiu, îmbrăcat într-un pulover subţire, deschis la gât. “Bine. Am să vă fac un pachet”, spuse, în timp ce se gândea la mulţimea pachetelor de care omul avea nevoie în fiecare zi a existenţei. Pachete în locul pachetului foamei de fiecare zi. Dintr-o dată, simţi un gol adânc în stomac. Şi în inimă. Asta trebuie să fi simţit şi sfântul Filaret. Un gol în inimă şi stomac pentru fiecare om necăjit care venea la el. “Vă mulţumesc”, spuse omul. “Şi eu vă mulţumesc”, spuse îngrijitorul. “Pachetul am să îl las la bătrâna care vinde lumânări”. “Doamne-Ajută”, spuse omul. “Staţi”, se gândi el. “Mai am ceva la mine pe care pot să vi-l dăruiesc. Un pix de valoare. Puteţi să îl vindeţi cuiva, şi cu banii luaţi să vă luaţi ceva…” “Nu, nu”… spuse subinginerul. “Îmi plac mult pixurile. Am să îl opresc pentru mine.”.
A intrat în biserică lăsându-i pe subinginer şi îngrijitor afară. A îngenuncheat. S-a rugat pentru toţi oamenii de pe pământ. Să nu ajungă fără serviciu. Să aibă fiecare serviciul lui. Să nu ajungă cerşetorii nimănui pe stradă. Stai. Ar fi trebuit să se roage şi pentru copiii lui. Şi s-a rugat. Deşi nu mai vedea nici-o diferenţă între suferinţa propriilor lui copii fără serviciu, şi suferinţa altora. Acelaşi sânge şi aceeaşi carne şi acelaşi duh erau la mijloc. A spus pe rând “Tatăl nostru”, şi “Înger-îngeraşul meu” sfintei Paraschiva, Domnului Iisus şi Maicii Domnului. Şi I-a rugat să nu rămână om fără serviciu pe pământ. Să aibă fiecare porţia sa. De muncă. Şi de bine.
A ieşit afară. Subinginerul chimist era tot acolo, lângă îngrijitor. I se părea că omul este Iisus, iar el este Iuda, care se leapădă de el, cu două pixuri dăruite în deşert. Ca să nu mai înţeleagă nimic de pe lumea asta, care îl durea, se ruga. Se ruga şi păşea …
“Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi facut”

 Iisus Hristos

Advertisements

About Mădălina lu' Cafanu

M'am cățărat în blog şi mă uit la stele... View all posts by Mădălina lu' Cafanu

Nu ciocăniţi ! ...ies eu din când în când.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s